A scris o carte numită „Paris”

V

ictor Chematu n-a prea dormit până când a fost sunat că vine taxiul. Era două și jumătate noaptea. N-ar fi vrut să deranjeze pe nimeni din casă, dar s-a trezit nevastă-sa. A deschis ochii…

–        Cât e ceasul?

–        Stai acolo, nu te ridica! M-au apelat că vine taxiul într-o jumătate de oră.

Și-a dus trolerul jos, a ieșit în fața blocului și a privit străzile pustii, luminate de becuri. Nici becurile nu mai erau ce au fost. Ori e numai prejudecată? Uite, taxiul! A pus valiza în portbagaj și s-a așezat lângă șofer. Un tip tânăr, scârbit de muncă. Avea ceva pe suflet și i-a hulit pe nemernicii de la „Über”. Nici măcar nu e serviciul lor. Muncesc în altă parte și au două venituri. Nu mai e concurență, e mârlănie. Altfel, pustiu. Străzile, aglomerate în timpul zilei, erau goale și pictate în culori gălbui pe umbre gri. Niciun om să umble pe drum, doar câteva automobile, ieșite din ascunzișuri… A ajuns repede, într-un sfert de oră. A plătit șoferului 30 de lei și după aceea a intrat în clădire. Acolo era destulă lume, afară câțiva la fumat, înăuntru o grămadă în așteptare… Da, venise prea din vreme și avea de stat. Parcă n-ar fi fost chiar el. Era un film pe care putea să-l dea înapoi, înapoi, spre patul călduț… I se spusese că nu sunt permise sticle de plastic, mâncare, tot felul de alte prostii… S-a apucat să-și înghită un sandvici. Nu-i era deloc foame, dar se temea că îi va fi reținut, aruncat, cine știe? Regulile se modifică pe nesimțite… N-a văzut pe nimeni să mănânce, astfel încât s-a izolat cât de cât și a înghițit cu noduri. Apoi a băut apa din sticluță. A gândit că are să se umfle în burtă și o să aibă gaze. Timpul s-a dus și pe panoul mare cu plecări a apărut mesajul că s-a deschis „check-in”-ul – o expresie în engleză care condensează căutarea documentelor de identitate, de călătorie și a bagajelor. A mers la șirul de oameni, a pus bagajele și hainele într-o cutie care s-a dus pe banda rulantă și a trecut prin poarta senzitivă care strigă dacă păstrezi metale…

A ajuns la poarta (peste tot porți!) de îmbarcare și s-a așezat pe un scaun să aștepte mai bine de o oră. A privit într-o parte, în alta, oamenii se mișcă încet, vorbesc încet să nu trezească somnambulii ajunși din greșeală acolo… „Unde sunt? Unde sunt?...” „Ești aici Victoraș! Dormi mai departe! Dormi băiatul  meu…!” „Ce caut aici? A! Să dau mesaj doctorului! Cât e ceasul? Mi-e somn… Cinci. E prea devreme. E cinci?…”

La cinci jumătate a început îmbarcarea. Valiza lui a fost confiscată de stewardese pentru a fi așezată în cala cu bagaje. Nu-nu, n-avea de plătit nimic peste, erau prea multe bagaje și al lui părea cam mare. Începuse să plouă, apoi să îi tragă tot mai tare… Până să ajungă în avion s-a udat ceva. Apoi și-a căutat un loc lângă hublou și… și a fost ridicat deoarece nu acolo ar fi fost locul său. S-a uitat pe smartphone, să-și vadă tichetul… Ar fi trebuit să meargă spre coadă și să stea pe scaunul din mijloc. S-a așezat, apoi s-a ridicat să intre o domnișoară în partea stângă, s-a prins de scaun și a privit cât de tare ploua afară. Da, e buluceală, o buluceală care s-a calmat deodată. Cele două stewardese au aranjat orice nepotrivire și au răspuns întrebărilor, apoi, una dintre ele a citit ce trebuie făcut în situații diverse, ultimele critice… Cine nu se teme de o călătorie cu avionul? De câte ori sunt turbulențe și vezi aripa trepidând ca o scândură, nu poți să nu te ducă gândul spre catastrofele-aviatice. Don’t panic man...!

Avionul și-a pornit, parcă singur, motoarele, a făcut un mic tur agale, apoi a început să accelereze în linie dreaptă, tremurând puternic și… a luat-o în sus, printre nori. Norii sunt ca un fum gros care te împresoară și se risipește, în timp ce păsăroiul din aluminiu se duce deasupra. Deasupra, tot întuneric. Abia trecuse de șase dimineața, 8 februarie. Întuneric. Ora de aterizare, 9.10, la Beauvais, pe un aeroport aflat departe de Paris – 80 km. Paris… Omul se simțea zburând fără voia lui spre un loc pe care îl visase doar… E vis, se simte într-un vis… Să fie lumină! Să fie lumină-ă!

O aventură la Paris nu fusese în planurile sale. Fata lui, Gabriela, plătise tichete pentru o călătorie dus-întors cu avioanele unei companii low-cost. Interior, avionul este ca un vagon de tren de clasa a II-a, cu WC-uri la cele două capete. Nu există comodități speciale, iar în timpul zborului stewardesele devin vânzătoare ambulante, împing măsuțe pe roți, pline cu diverse lucruri, în special mâncare sau apă, deoarece călătoria durează trei ore și jumătate, iar apa și mâncarea au fost reținute la aeroport.

Gabi a fost obligată de datoriile de serviciu să renunțe la călătoria ei și l-a ispitit pe Victor[1]: „Hai, pentru că oricum pierd banii, mergi tu!” A insistat și soția. O amețise vorbindu-i despre Paris, se plimbase atât prin el pe Google Maps, încât îi era familiar. Ea nu ținea să vină,   și-apoi împreună ar fi fost prea scump. A acceptat ca un copil scos din joaca lui. Nici nu era obișnuit să meargă singur în escapade și fusese în multe, e persoană vorbăreață, îi place să-i toace pe alții. Dar singur? După ce a acceptat, nimic nu s-a mai dovedit simplu pentru fata lui, care a dorit să-i facă un bine. Nu se puteau transmite tichetele de călătorie altei persoane, prin urmare au cumpărat, pentru aceeași cursă, tichete mai scumpe, apoi a fost nevoie de știința ei pentru a achiziționa tot, inclusiv cazarea prin Airb&b, online. Conturi, parole, identificare cu selfie-uri trimise instant… Da… Negări, neînțelegeri, pierderea cazării, pierderea banilor, pierderea capului… Bătrâni, asta e! Greu cu tehnologia! A fost pe-aproape să renunțe. Într-un final s-a aranjat. Pe bani mai mulți. Este o șmecherie, pot spune chiar înșelătorie, a sistemului, pornind de la bănci, care și-au lansat servicii prin internet și de-acolo s-au dezvoltat alte rețele de servicii care utilizează conturile bancare online. Compania de transport tocmai confiscase banii Oanei deoarece ea plătise din vreme și fusese obligată să renunțe. Locul rămăsese liber? Greu de crezut fiindcă anunțase că nu poate merge și dorește să dea locul altcuiva. Reținerea unui loc cu mult timp înainte de a pleca comportă riscul de a pierde cel puțin avansul plătit.

Fratele lui Victor e bolnav de cancer. O durere mare pentru toți din familie. Când l-a auzit că pleacă la Paris, Radu l-a întrebat: „La ce-ți trebuie?” Întrebare simplă, dar bine pusă. La ce-i trebuie? A invocat ocazia de a prelua gratis costul călătoriei. Între timp dispăruse și aceasta. Nu avea altă motivație pentru a merge acolo în miezul iernii. Citise anticiparea meteo pe o săptămână, proastă, vedea știri despre Sena că s-a umflat și dă pe dinafară. Ce naiba să facă tocmai atunci la Paris? Simțea că este un moment care nu trebuie ratat, că nu se va repeta. Pierduse oricum destule oportunități. Nici nu îi oferea soarta prea multe… Starea fratelui său era tot mai gravă. Refuzase chimioterapia, suferea crunt și era tot mai trist. Nu se asemănau. Fusese un băiat atât de frumos și de plăcut fratele lui! Nu, nu credea că are să-l piardă. „Trebuie să nu te lași copleșit de boală, să ai gândire pozitivă!” Ce porcărie! Cum se mișcă tot! Și sunt perioade bune când viața pare să se desfășoare după un tipar. Așa va fi continuu… Fals, iluzie, fraiere!

În spate tremurul aeroplanului se simte mai tare. Toată nava se zguduie bine, iar comandantul anunțase călătorii că avionul trece printr-o zonă cu turbulențe. Erau curenți de aer ascendenți, se lumina de ziuă, iar vârfurile munților apăreau dintre nori. Peste puțin timp s-a luminat de-a binelea și soarele a apărut înapoi, luând urma aeronavei. Ar fi vrut să doarmă, o oră măcar, însă nu reușea. Nu dormise noaptea aceea și avea de rătăcit prin oraș deoarece Su, gazda lui chinezoaică, îi scrisese că îl primește după ora 4.0 p.m.. Se simțea ca într-un leagăn…

„Dacă m-ați vedea ați putea observa un om de treizeci de ani îmbrăcat într-un trenci, gata de plecare pe ușa biroului meu din rue Bombardier, colț cu rue Sarasin. Sunt o persoană activă, nervoasă, cu o bună mobilitate. Mă numesc Eugène Mosqua, sunt atât de înalt cât mi-a permis natura, adică am rămas la un metru șaptezeci și opt și n-am reușit să depășesc această înălțime nici când am fost întins pe patul lui Procust. Cine m-a întins? Prunelle, iubita mea de două luni. Nu-nu, ea nu are două luni, suntem împreună de două luni. „Bună ziua domnule Prissac. Mă iertați sunt foarte grăbit și nu vă pot răspunde la întrebare.” Nu-i răspund domnului Prissac fiindcă este grozav de plictisitor, vorbește mult și imprecis. Acum mă puteți vedea în oglindă, am prins micro-camera în mijlocul acestui nasture. Așa-i că nu se vede? Nu se vede. Mă grăbesc pe rue Bombardier și voi trece curând pe rue Lassalle. Trebuie să iau metroul din Val d’Ansey și să ajung în place Pigalle…”

Victor s-a auzit că sforăie. Vai! Între situațiile detestabile, asta cu sforăitul este de vârf. Mai sunt câteva. Alta e urinatul iminent cauzat de glanda aceea rebelă, prostata. Uite ce nume are! A fost o mare pacoste, a pățit-o de câteva ori până a ajuns la urgența unui spital și doctorul, un tânăr de 30 de ani l-a apostrofat: „Aveți prostata așezată transversal și trebuie să stea longitudinal. E uimitor că nu ați venit până acum! Știți că nu se rezolvă asta decât cu intervenție chirurgicală? Vom încerca să o ducem cu medicamente până dincolo de 70.” Se speriase, i-a mai trecut teama după ce s-a pus pe înghițit medicamente. „Cât timp iau asta?” „Toată viața.” Reconfortant!

S-a uitat la vecinii săi de scaun. O tânără drăguță și un bărbat cu barbă, probabil arab. Bărbatul doarme. Parcă s-a mai dus isteria cu „războiul sfânt” al arabilor. Dar se va opri vreodată definitiv? E de presupus că nu. Cât putea sta cu ochii pe vecinul lui? S-a uitat la alții. Oamenii nu au obiceiul să stea liniștiți, iar dacă îi admonestezi devin violenți. Se ridică, se plimbă pe culoar, așteaptă la WC… Și e încă dimineață. O doamnă, franțuzoaică, e nemulțumită de condițiile de călătorie. Încearcă să transmită stewardesei indignarea ei profundă, însă stewardesa nu știe franceza și-i solicită să vorbească englezește ori românește, dar franțuzoaica vorbește doar franțuzește. Și nu-i de-ajuns? Franceza este o limbă de circulație mondială. Româna ce este? De ce să vorbească românește, iar engleza… Nu vrea să vorbească englezește. Incredibil cum este tratată…

„Am început coborârea. Într-o oră avionul va ateriza pe aeroportul din Beauvais. Pregătiți-vă pentru aterizare!” A intrat și el pentru prima oară în closetul unui avion. A văzut că în Paris sunt toalete publice, dar trebuie să le cauți. Oricum avea deja planul pentru ce dorea să facă zilele acelea, scrisese pe câteva foi o desfășurare a întregii perioade, până la plecare. Dacă voia să hoinărească toată ziua, trebuia totuși să viziteze toaletele Parisului și nu avea deloc intenția să plătească. Pe blogurile de călătorii se spunea că utilizarea toaletelor publice e gratuită. Așa o fi! A ieșit de-acolo. Era ceva mai curat decât wc-ul unui tren, dar mai îngust. Afară! S-a prins cu o curea de scaun. Se crede că aterizarea este momentul critic al zborului. Adeseori călătorii aplaudă aterizările reușite, de parcă ar fi asistat la spectacol. „Nu am murit, nu? Ce mai distracție!” Și-acum… Da. Ceva mai anemice, fără bis.

Victor a ieșit din avion repede. Trebuia să aștepte valiza trimisă din cală pe banda de bagaje. Aerogara din Beauvais e derizorie, cât o gară de provincie, e drept, nu dintre cele mai mici. Altfel, modernă. Peste tot aparate. Pentru schimb de bani, pentru achiziționat tichete de autobuz până la Paris... Aici tichetele sunt mai ieftine, dar automatul nu merge decât cu cardul. Ce card are el în euro? N-are. A așteptat să-și recupereze valiza, nu își permite să consume mult timp deoarece autobuzul pleacă în 20 de minute după aterizarea avionului. Ar mai fi avut de așteptat o oră până la aterizarea altui avion. A fugit spre terminalul unde erau parcate autobuzele. Acolo e o casierie unde se vând tichete de călătorie. Nu departe a văzut două microbuze negre care parcurg același drum, puțin mai ieftin, adică pe 7 euro, nu 7,5. Dar intrase pe culoar, la coadă, și nu a văzut pe cineva mergând încolo. Citise că poate plăti șoferului, dar nu i s-a părut că se face. Sunt mai multe autobuze și pleacă unul după altul, dacă se umplu. Câțiva supraveghetori se ocupă de bagaje, iar călătorii se ocupă de locurile lor, după cum au intrat. Cursa este până la „porte Maillot” – cum se vede Parisul are porți de intrare –, undeva în vestul metropolei.

Victor stă așezat comod pentru un drum de două ore. Mergi două-trei ore cu avionul și mai pierzi încă pe-atât cu plimbarea asta. Gândește că are banii calculați. N-ar fi bine să-i arunce aiurea. De cum a venit, a văzut că prețurile găsite online nu mai corespund. Totul e peste. Nimic în jos. L-a luat iarăși somnul…

„Mai ajung eu la iarnă în Montmartre! „Alo! Monsieur Bonjean? Sunt eu, Mosqua! A bon, știu că vedeți! Vă salut! Domnule s-a defectat metroul și am coborât la Bir-Hakeim, aproape de turn. Chiar acum mă apropii de el. Întârzii domnule, nu pot ajunge la timp. Este o circulație infernală. Am crezut că este mai ușor cu metroul însă... e blocat pe traseu. Ia uite, ia uite! Cum? Nu. S-au tamponat doi! Eu merg spre turn. Este o procesiune acolo. Cocarde, balonașe... Da. Da, am înțeles! Am să stau lângă podul Iéna.”

Podul Iena, podul Je-na… La Jena a dat bătaie Napoleon prusienilor, îm?, noi le zicem prusaci? Cui? „Hâc!” Autobuzul a frânat apoi s-a oprit. O linie lungă de mașini stă pe șosea în sus. Vin polițiștii, au făcut semne, se merge ușor, în salturi, cam o oră. După aceea blocajul s-a ridicat. Ce este? Ninsese de curând. Copacii sunt albi, lângă șosea e zăpadă. Dar nu aceasta e cauza opririlor. Două ore și jumătate! Au mers prea mult timp între cele două localități. S-a zgâit pe partea dreaptă să vadă zgârie-norii de la Défense, ar fi trebuit să i se arate, însă nu i-a părut că sunt cei de-acolo. Nu are în plan să mai ajungă în zonă decât la plecare, iar plecarea va fi tot de dimineață.

Rece în Paris pe 8 februarie, rece pentru cum e de îmbrăcat, dar ieșise soarele. Se strânsese zăpadă pe jos, o zăpadă în curs de topire. Are în picioare ghete din piele întoarsă, tocmai bune să se ude până la pielea personală. Nu se îndepărtase prea mult de locul unde stau parcate autobuzele. Merge alături de toți cei care se duc spre oraș, abia intrase într-un centru de magazine, un mall mai mic, când i se arată prima grea încercare din această mare aventură. Simte că i se lasă chiloții în jos. Cu fiecare pas partea din spate coboară și-i pare că îi vor cădea chiloții în vine. Îi prinde cu un deget prin pantaloni. „Asta îmi mai trebuie!” Ar fi vrut să meargă pe jos până la „Place de la Concorde”. Are planul său. Păi cum să o facă mergând cu chiloții în vine! Erau sub pantaloni da’ ceva tot se vedea! Își luase pe el blugii strâmți (se mai zice și „slim”). La naiba, cine l-ar fi luat la ochi pe moșul acesta care venise din est? Merge încet, cât poate de încet, până la arcul de triumf al Stelei: „L’arc de triomphe de l’Étoile”. Parcă piața i-a fost cedată lui de Gaule și nu mai e Place de l’Etoile. Și dacă s-ar eterniza denumirile istorice? La naiba cu toți generalii însetați de sânge, vampirii aceștia care se agață de noi. Se spune că au lucrat pentru națiune și sunt puși să vegheze, adormiți fiind!

„Câți chinezi își fac poze aici!” Și-a lăsat deoparte valiza să poată lua câteva instantanee. Soarele se ascunsese, iar pozele ies gri… antipatice. Caută intrarea la metrou. Erau câteva tuneluri. Deodată a ajuns sub arc. Se strânsese ceva lume pe platou între piloni. Arcul e înconjurat de panouri. Se renovează ceva. A intrat din nou în tunelul prin care sufla curent de aer rece, a ieșit în altă parte trăgându-și chiloții sus… N-ar avea loc într-o toaletă, cu valiza și rucsacul – pentru că ține și un mic rucsac pe umăr. Nu ar reuși să intre cu toate… dar trebuie să ajungă până la ora 12.00 aproape de Pyramides, la o agenție de turism de unde poate cumpăra un abonament „Paris Pass” pentru muzeele din Paris. Vorbise cu Gabi, ea așa făcuse când vizitase Parisul, cu un an în urmă. Ce-ar fi dorit să vadă al doilea an consecutiv? Ce nu văzuse prima oară… Gabi nu-i spune niciodată tot.

Dincolo de bulevardul mare numit „al Câmpiilor Elizee” de vreun deștept care le transplantase la Paris tocmai din Tesalia greacă unde încă zburdă pe cai morți voinicii eroi, deci tocmai acolo unde nu se vedea, ar fi fost locul turnului conceput de inginerul care...

„Eu cred că domnul acela cu pălărie, acum se vede și cu camera, pare puțin primarul nostru, monsieur Prince Riammy. Inaugurează ceva la Tour d’Eiffel. Ori poate nu este el! Pe vremea asta vântoasă... se smulg balonașele... Am auzit că s-a recondiționat turnul dar nu văd nicio schimbare. Încă sunt schele acolo, pe partea stângă. Fir-ar să fie de vânt, se mișcă și schelele, ved...! Da’ de unde, cade turnul!... S-a rupt piciorul!? He-e-e!...”

A ajuns cu bine în tunelul metropolitanului parizian. Tunelul e destul de învechit, stația, cam ponosită, este pe magistrala 1, dar pentru a ajunge să iei metroul e nevoie de abonament sau tichet. Parisul e împărțit pe zone pentru transportul public și la fiecare loc de îmbarcare în metrou sunt oficii unde se oferă abonamente și tichete pentru turiști. Localnicii au abonamentele lor. Totul e scump, de 4-5 ori mai scump decât în București. Victor își făcuse planuri să ia un abonament dar acesta e valabil de la începutul săptămânii, iar 8 februarie s-a nimerit să fie joi. Se hotărî să cumpere un pachet de 10 tichete, este ceva mai ieftin decât să iei tichetul la bucată, apoi a coborât pe peron. Magistrala 1 a metropolitanului este cea mai sigură, are un gard la limita peronului, cu porți care se deschid în același moment cu, și exact unde sunt, ușile trenului. Se oferă două avantaje la achiziționarea tichetului. Unu, că e valabil și pe liniile de autobuze, doi, că poate fi refolosit dacă o faci în intervalul de o oră și jumătate. E bine înăuntru. I-a privit pe francezi cât a putut de discret, s-a simțit privit la rândul său, a ascultat avertismentele ciudate privind existența pick-pocket-ilor, a hoților de buzunare copii, și a ajuns repede la stația Chatelet, un nod al magistralelor de metrou și chiar o stație comună pentru câteva numere sau linii de autobuz. De-acolo avea de mers cu alt metrou până la  Pyramides. Până te prinzi cum se caută altă magistrală cam rătăcești pe coridoarele strâmte, destul de murdare, cam bate vântul, oamenii sunt foarte grăbiți, trec pe lângă tine făcând zgomot ca un radio pe care-l dai tare, apoi încet, reclame mari prinse de pereți și săgeți pentru a fi ghidat. Către Pyramides trenul era mai vechi. A ieșit afară pe o stradă, în apropierea Agenției de turism. La început dezorientat, a privit în toate părțile, a căutat să telefoneze acasă însă n-a reușit, nu vedea pe telefon nicio rețea chiar dacă plătise „roaming”, dar nimic nu e și nu trebuie să fie simplu pentru un începător, în special unul bătrân. Se încălzise destul temperatura        pe-afară pentru a se scurge toate acoperișurile, orice era mai înalt și ținuse zăpadă. Peste tot bălți, plus problema… era un tip bine udat, cu chiloții în vine. Asta îl făcea iritabil. A pătruns în interiorul agenției și a privit birourile lungi, iar în spatele lor stătea un cap de femeie între două vârste, dincoace, aproape de intrare a văzut o măsuță plină de pliante, iar la dreapta i-a părut că îi zâmbește o asiatică,… Mai era un bărbat și ar fi vrut să-l audă ce spune oficiantei. Deodată, femeia a pornit să-l certe că trebuie să stea tocmai acolo, să-și ia număr de ordine și să vină când îl cheamă ea. Era doar o persoană și nu a mai venit altcineva… A fost preluat de chinezoaică. Aceasta   i-a mieunat într-o franceză numai de ea înțeleasă, ce trebuie să facă pentru a fi bine primit de doamna funcționară. Să aibă răbdărică. Funcționara l-a invitat, când a avut chef, să afle ce vrea. I-a plăcut că vorbește franțuzește și a aflat că vrea să cumpere un abonament destul de scump, pentru șase zile. Cine-i atât de nebun să umble 6 zile prin muzee? E perioada maximă pentru „Paris Pass”. A dat 75 de euro pe el. Era calculat. Știa bine când și ce dorea să viziteze. Există vreun oraș mai încărcat cu muzee celebre? Da? Care?

A ieșit din agenție. Ce să facă? Era prea devreme să meargă spre locul de cazare. Lume pe bulevard, nu departe o clădire masivă cu statui aurite ocupa un spațiu mare. Merge să vadă. „L’opéra de Paris”, „palais Garnier”, ăsta e! Nu e interesat de palatul dotat cu numele arhitectului. Parcă i-ar fi aparținut! La Paris mai este o sală de operă, undeva pe lângă piața Bastille. Aceea măcar e mai modernă.

S-a întors, și-apoi a revenit… Câteva localuri, oameni trec, intră, ies, total indiferenți… A naibii problemă, asta cu chiloții! Streșinile continuă să se scurgă, direct în creștetul lui, trotuarul e cam îngust… Hotărăște să-și încerce norocul, dacă îi mai rămăsese vreun pic, să se ducă mai devreme spre locul de cazare.

Înapoi la metrou și apoi la stația Chatelet. Ar fi putut ajunge ușor pe jos. Cu chiloții în vine? Și să coboare scările a fost un chin grozav. De la Chatelet a mers pe magistrala 11, cu un tren vechi, spre Belleville. Trenurile acestea vechi au două vagoane și un sistem manual de deschidere a ușilor care te cam sperie că îți prinzi degetele. Vagonul era plin. Un om cu bagaje îi deranjează pe toți cei care vor să intre ori să iasă. Îl privesc uite-așa: „Nu e francez. Nu poate fi francez…”

A șasea stație. Încet s-a mai golit și a putut ieși ușor de-acolo. Părea o zonă îndepărtată de centru, dar nu chiar un faubourg. În fine, de când s-a lăbărțat serios, Parisul  și-a înghițit parte din cartierele mărginașe, faubourg-urile-astea. Vizavi de ieșire este un local, La Vielleuse, pe marginea bulevardului Belleville, terminat chiar aici, mai departe, dincolo de intersecție, același drum poartă alt nume. A găsit ușor strada Jules Romain. Este aproape. Auteur francez, nici măcar nu-l chema Jules, nici Romain. Scrisese oho! Mult. Își odihnește pseudonimul pe această obscură stradă bordată de magazine chinezești. Și pe strada Belleville sunt inscripții chinezești. Victor Chematu aterizase în cartierul chinezesc din Paris. Știa. Se plimbase deja în zonă pe Google Maps. „Cât e ceasul?” E abia 1,30, la ora Franței. Ce să facă două ore și jumătate? În mod sigur gazda lui chinezoaică merge la serviciu dimineața. Își caută foaia de hârtie unde sunt scrise codurile pentru a debloca poarta și ușa imobilului. Privește doar unde are să intre și pleacă să bată bulevardul. Pe mijloc este o alee lată. Pe alocuri înzăpezită. Nu a curățat nimeni zăpada. Nu poate merge cu trolerul prin zăpadă. Pe gheață mai și alunecă. Da. Este un cartier cu mulți chinezi. Unii stau afară, la discuții, iar alții muncesc în magazine. Victor se duce până la marketul Lidl. Îl văzuse pe hartă și vrea să știe dacă există pe bune. Este. La parterul unui bloc lung. Se uită înăuntru, se zgâiește… Oamenii își lasă bagajele afară. Are nevoie de provizii alimentare la preț modic. Dar înăuntru nu poate intra, oricâtă încredere ar avea în negrii francezi și în gălbejiți că nu-i iau valiza. De culorile acestea sunt, majoritar, clienții. Și casierele sunt negrese. Nu, n-are încredere și nu își poate abandona chiloții pe care îi ține sus cu vârful degetului prin buzunarul pantalonului. „Oare s-a prins cineva?” E… ambarasant. Și-acum? Trece iar strada pe aleea centrală și traversează dincolo. Trotuarul e mai lat. Și merge înapoi. Ora 3.00 p.m.! O ia spre stânga. Și dacă se rătăcește? Internetul nu-i merge deoarece nu are semnal. Nu-i intră semnal, mama lui! „Oare merge „Vodafone”-ul aici? E firmă englezească. „Orange” este franțuzească.” Victor are un smartphone Huawei modest, dar funcțional. Face aproape tot ce știe să facă unul avansat. Dar nu aici. Aici nu îi arată nici ora exactă a Parisului. A rămas pe București. La Paris este abia 2 și ceva. Gazda îl anunțase, printre altele, că are Wi-Fi, serviciul care-ți permite să navighezi moca. „Să navighezi!”… Străzile urcă în zona asta. Mergi în sus, ajungi la altă stradă, apoi, dacă te duci așa, dai de o intersecție și mai sus o stradă mare pe care circulă și autobuze. Ar trebui să iasă în strada Belleville, care e lată cât bulevardul Tei (și nu are automobile parcate lateral!), dar nu se întâmplă. Simte că s-a dus mult încolo. „Asta-mi mai trebuie să rătăcesc în labirint!” Nu are o hartă pliantă a orașului. Credea că poate să vadă hărțile on-line… Strada Belleville face un cot. O traversase fără să știe. A coborât spre maître Jules și s-a uitat din nou la grilajul de la intrare. Dacă nu e bun codul? Cum să mai ia legătura cu gazda? Ar trebui să intre într-un local cu Wi-Fi. „La Vielleuse” – „Flașneta”. Are terasă mare și doar doi clienți… Tineri! La colțul străzii, ieșirea în rue Belleville, este o construcție mică, probabil un terminal electric, cu pereți de sticlă, fără ușă, în care își aranjase culcușul un om al străzii. Chiar la colțul clădirii alăturate e o boulangerie, adică brutărie. Să meargă în sens invers…

„Domnul Gorilac, pardon, Gauriac, s-a dus cu mașina proprie, un BMW centenar, bine întreținut, limuzină ­– astăzi mașină de colecție, BMW nici nu mai face automobile de lux. Avea probleme de transmisie, câteodată se bloca și se deplasa în salturi, dar, îi plăceau relicvele, istoria, era un tip nostalgic... – parcă trăiești mai mult, ții în tine trecutul tău și al altora. E doar părere bineînțeles fiindcă în momentul în care ajungeai lângă primărie observai că nu ești lăsat să trăiești în voie. Parcarea subterană era integral ocupată, și nu vorbim aici de preț că ți se urca tot sângele în cap, doar că nicăieri în apropiere nu găseai un spațiu de parcare, timpul trecea, nervii se tocau și... De ce nu luase un taxi? Era centrul orașului, greu de găsit străduțe cu locuri libere...

–        Numai să nu uit unde am lăsat-o!, a bombănit după ce a comandat sistemul de securitate.

A mers apoi pe jos, își uitase la serviciu umbrela și ploua parcă mai tare... „Uite-l pe Dimov!”

–        Ce faci băiatule? Mi-am pierdut vremea căutând un loc de parcare. Este ceva...! Să mergem la protocol... Gauriac de la „Authentyk” și domnul Dimov! Suntem așteptați, a zis doamnei care se afla la intrare lângă ofițerul de serviciu.

–        Vă conduc, le-a zis doamna și a luat-o înainte, iute, pe culoar.”

–        Bonjour, je m’appelle Victor Chematu, s-a prezentat în limba franceză micuței chinezoaice, pentru a face impresie. „Kematou(u), a precizat, pas Ch(Ș)ematou(u).”

Su pare mai tânără decât în poza de pe net. Îi zice că a venit prea devreme, la 3.30, că nu a terminat de curățat camera după cel de dinainte. Să mai stea puțin. Este un fel de living acolo. Stă descălțat să termine femeia ce are de terminat. Interior alb fără ferestre. O canapea destul de mică pe care stă o husă, două scaune și măsuța, aproape de holul din spate un aspirator, parchet. Își caută papucii. Ghetele lui albastre au prins o linie udă de jur împrejur.

–        Aceasta e camera, i-o prezintă Su.

Un loc strâmt cu pat single, dulăpior spre ferestrele mari plus cuier și birou.

–        E bine.

Ce poți spune? Atât plătești, atât ai. Achitase deja 200 de euro pentru 7 zile. Victor Kematu! Zici că e nume japonez. Să nu fie vreo înjurătură! A reușit să se liniștească, a schimbat îmbrăcămintea apoi a făcut cunoștință cu toaleta, baia și bucătăria. Curat, peste tot foarte bine lustruit. Era evident, avea datoria să păstreze luciul. Frigiderul, numai, e cam vechi și destul de plin. Su mai are un oaspete, în camera asemănătoare din stânga. Ea locuiește a treia cameră. Toate sunt în linie. Celălalt tip e chinez. Probabil. Inițial a crezut că este prietenul, apoi i-a auzit comunicând și vorbeau englezește. Nu corespund pe dialect!

Deși e rupt de oboseală, trebuie să iasă pentru a se aproviziona. „Care e parola de Wi-Fi?” O are scrisă pe hârtiuța lipită pe ușă. Ușa rulează, se trage, nu are balamale. A primit cheile lui. Repede, pe „WhatsApp”, să raporteze acasă, să povestească isprava chiloților săi, să distreze populația… „Nu funcționează roaming-ul. Ce să fac? Nu există Vodafone la Paris. Am căutat rețelele mobile. Cum? Roaming-ul e activat! Este o rețea free, pe care telefonul intră, dar nu face nimic.”

Da. Aplicația aceasta[2] permite comunicare video și audio. E suficient audio. A vorbit pe rând, cu fata și nevasta, apoi a plecat la cumpărături.

Apartamentul este la etajul cinci, într-un bloc, majoritar, de chinezi. S-a văzut, mintal, înconjurat de rudele chinezoaicei, ori de bătăuși tocmiți, sau… Cine știe? Poarta are sistemul de securitate defect, adică se deschide fără să formezi vreun cod. Pe stradă, în apropiere este bannerul unui magazin chinezesc „Aux mandarins de Belleville”. Peste tot, pe toate zidurile și obloanele, sunt operele tipilor care fac graffitti. Să fim sobri! Sunt mâzgăleli! „Lângă faubourguri, în pragul barbariei! La Révolution graffitti-i-i-i!”

Supermarketul Lidl e tot acolo. Magazin nemțesc în capitala francilor germani! Înăuntru a fost împresurat de negri și chinezi. Parcă toți sunt în grupuri, comunică zgomotos și devastează cutiile, coșurile, stativele, rafturile. Victor are o limită a cheltuielilor zilnice. Reușise să salveze două sandviciuri la aeroport așa încât avusese ceva să se hrănească peste zi. Avea nevoie totuși de mai mult. S-a uitat după promoții. La Lidl Paris, nimic nu este diferit de stilul Lidl București, doar produsele. Cele mai multe sunt franțuzești. Poate chiar toate. A luat brânză, șuncă, sucuri, apă plată și trei pizza Marguerita la cutie. Se stă la coadă ca peste tot, până ajungi în față. Nimeni nu plătește cash, toți au card. Dar e bine. Probleme! Pungile de plastic sunt cam subțiri și se spintecă. A mers cu teama că va rămâne cu mâncarea în drum. Dar nu. A ajuns cu bine la „bulangerie” și a cerut o baghetă. Și acolo e coadă. Se pot cumpăra și produse de patisier, chiar prăjituri. Multă plezanterie, he-he-he, mersi, mersi!

Sus, înapoi la Su. Potriveală! Nu mai are chef de subtilități, sau ce sunt. L-a luat ușor oboseala unei zile pline. Nici noaptea trecută nu reușise să se odihnească. Nu a discutat prea multe cu gazda lui. Amândoi vorbesc aproximativ franceza, dar se înțeleg într-un sfârșit. De fapt destul de repede. I s-a arătat locul unde își poate depozita cumpărăturile perisabile. A dorit să încălzească o pizza și a fost instruit cum funcționează cuptorul electric. Nu a înțeles din prima. „Atingi aici, aici și aici! După aceea tastezi cinci minute…!” Nu își luase hârtie de copt, însă are Su. Cumpărase numai folia de plastic pentru împachetat. OK. S-a retras în ogeacul lui și a încercat să mai comunice cu „fetele”. A vorbit doar cu Maria. Este abia 19.30. Să adoarmă la ora asta?...

„A plecat spre lift gânditor. Femeia părea să aibă pe față o mască de fard cu gene roșii, uriașe. O ciudată! „Brrr!” Să se scuture de sentimente. Avea câteva lucruri de făcut, i-au zburat prin cap repede până să se deschidă ușa primului ascensor. A urcat în cel din stânga deoarece ascensorul din dreapta părea blocat la etajul trei... „Etajul trei, cine poate fi la etajul...? Prison? Martignac? Lebutel?...”. În clădire mai era schimbul de noapte, la doi. „Probabil caută ceva vreunul dintre ei...” Pare incredibil, cât a urcat între etaje i-a trecut viața prin fața ochilor. Era un tip trist, Gauriac. Trist, ptiu, trist și acru! Pe nevastă o îngropase de opt ani și parcă fusese ieri. Femeia aceea știuse să-i țină trează pofta de viață. De-atunci pământul devenise pustiu. Doar nepoții, mai ales la petite Marie, îl puteau consola. O pisicuță. Îi accepta mângâierile, îl asculta cum povestește încet cu vocea lui grea, spartă, rock... „Copila regelui era roșie în obraji, avea o fundiță roșie care-i lega deasupra capului o șuviță de păr blond și purta pantofiori roșii...” Realitatea copiilor este imaginația bătrânilor. Fata lui, Michelle, nu găsise un bărbat bun. Știți că norocul este o genă care se păstrează în familie? Dacă te aliezi cu o familie nenorocoasă nici copiii tăi nu pot fi altfel. Da. Soția sa murise din cauza lui. De-asta nu-și mai putea reveni Cédric Gauriac. O tragedie... Liftul s-a oprit la etajul trei, deși îl comandase pentru etajul patru. Ușa liftului s-a deschis și el a ieșit pe culoar... S-a întors pentru a vedea că liftul celălalt se ducea la parter. A mai făcut cinci pași până la camera iluminată lăptos. Deflagrația a fost devastatoare. Ușa a sărit chiar în bietul Gauriac lipindu-l de perete. Pentru el s-a stins lumina...”

Și a trecut o zi și apoi o dimineață. Aceasta a fost prima zi.

 

 

D

imineață, din nou. Nu s-a luminat de ziuă, e aproape ora 6. La 7, cel târziu, ar fi vrut să plece. Planul! Este scris tot ce trebuie să facă. Vineri e ziua excursiei la Versailles. S-a uitat pe fereastră. Nu prea departe este alt bloc lung și se văd, pe ferestrele luminate, umbre umane. Între blocuri ninge. Se pare că s-a pus ceva zăpadă… Februarie? Zău? Este o lună potrivită pentru escapade? Mai lăsați-o! După ce a mâncat și s-a spălat, a pregătit tot, sandviciuri, abonamentul ParisPass, aparatul foto, își încărcase deja bateriile, sticla cu apă, tichete de transport și bani, nu mai mult decât a programat, și-a pus bocancii în picioare, a ieșit încet să nu deranjeze.

Afară ninge și nu prea, dar e zăpadă, și abia începe să se lumineze de ziuă. Drumul său începe cu intrarea în gaura de metrou, de-acolo la Chatelet, ia metroul 4, trece Sena și schimbă cu un tren numit RER (de la „rețea regională expres”). Și ăsta merge subteran, dar pe canalul lui. Și-a gândit sosirea în gara Versailles pe la 9.00. Citise despre muzee, despre ceea ce avea de văzut, despre… Până și istoria castelului. Istoria Franței? Grandioasa… Oare ce în capul francezilor? Tot mai mulți dintre noii stabiliți provin dintre strănepoții celor colonizați, foștii sclavi. Cum simt acești „francezi” grandioasa istorie? Ce rezonează în capul lor cântând „Allons enfants de la Patrie, Le jour de gloire est arrivé, Contre nous de la tyrannie, L'étendard sanglant est levé…”? Urmează peisajul cu soldați feroce mugind pe plaiurile franțuzești[3]… Chiar dacă subiectul e sensibil, te ia râsul văzând negrii sau arabii din echipa națională de football cântând cu patos. Și sunt numai negri și arabi.

Victor Kematu vede un individ acoperit cu o foaie de cort sau poate o haină, întins pe culoarul din metrou, vizavi. Nu prea înțelege ce este cu el. Nimeni nu-l ia în seamă. Nu cumva cerșește? Parcă din haină iese o mână care ține o farfurioară. În stația Chatelet are de mers pe niște lungi culoare rulante pentru a face transferul spre alte trenuri. Este ora când tot parizianul merge la muncă. Toată lumea aleargă, nimeni nu stă, exceptându-i pe negri. Nu chiar toți negrii. Și Victor se grăbește. Merge iute, coboară și ajunge la locul unde ar trebui să ia metroul 4, dar află că astăzi nu merge. De ce? Pentru că nu merge. S-a umflat fluviul. Și-atunci ce să facă? Vede un tip, poate francez, cu 30 de ani mai tânăr, hotărât să treacă dincolo. Ce poți face? Ieși, alergi deasupra, pe stradă, traversezi și ajungi la traseul RER-ului. Chatelet nu e departe de Sena. Victor   s-a luat după omul acela foarte grăbit. Aproape că aleargă amândoi. Francezul nu l-a văzut. A trecut dincolo și a intrat în altă gură de metrou. Știe că acolo e metroul 10, dar oprește și trenul RER. L-a pierdut din vedere pe francez. S-a încurcat la validarea tichetului. Francezul avea un talon. L-a arătat și cineva i-a deschis o ușă laterală. Victor are câteva tichete în buzunar. Le-a păstrat pe cele vechi. Cum introduce unul vechi, îi vine înapoi. Dacă e bun, iese prin alt orificiu. O oră jumătate e valabilitatea lui… A intrat și caută gara pentru RER. Una dintre intrări este blocată, încearcă cealaltă parte. Ajunge într-un loc dar, se pare că azi nu oprește RER-ul aici. Întreabă o doamnă de unde poate lua trenul și i se spune că de la gara Austerlitz. Austerlitz este pe traseul metroului 10, dar în partea cealaltă. A urcat și a mers la Austerlitz. Este o gară veche de metrou, nimic glorios… Mai știți de film? Cine știe? Pe Victor Kematu îl înfiorase scena cu lacul înghețat traversat de armata rusă în retragere. La finalul bătăliei. Cât l-a mai ținut gloria pe Nabulione? Se zice că îl strigau răutăcios alți puști când era copil în Corsica…

O doamnă foarte afectată, văzând străinul nervos care nu știe pe ce lume se află, îl potolește spunându-i că RER-ul nu mai circulă azi pe acolo datorită Senei, că se umflase și intrase în tuneluri. „Unde vrei să mergi? La Versailles? Trebuie să-l iei de-afară, tocmai din stația Javel! Până la Javel, cu metroul 10, în sens invers.” Oare mai e valabil tichetul? S-a disperat pentru 2 euro. Avusese un moment când a gândit să renunțe. Ora 9.00 pentru a ajunge la Versailles nu mai putea fi respectată. Când a sosit, alergând, la trenul parcat în apropierea Senei trecuse de 9.00. A plecat la 9.20. Este un tren cu etaj, destul de lejer. Victor a stat așezat pe prima banchetă lângă intrare, cu o doamnă franțuzoaică în vârstă, așezată în fața lui, care a călătorit până la una dintre localitățile de pe traseu. E o zi tristă. Ninsă.

„– Unde mergeți domnule? Cred că știți, este o conferință de presă, după. Așteptăm și presa de opoziție.

„Presa de opoziție” era presa guvernului de la Versailles. Pe doamna Al-Ditta o cunoștea. Întotdeauna îl privise cu suspiciune. Credea că bănuiește falsul, că știe ceva, că avea o sursă. Îl făcea să se bâlbâie. Astăzi nu...”

………..

„Când s-a încheiat ședința a ieșit foarte demn, s-a mișcat lent și a chemat majordomul astfel: „Urgență de grad unu.” A urcat primul în limuzină și a deschis sertarul intangibil al genții sale în care se afla un simplu buton. L-a apăsat și apoi a închis geanta. „Urgența de grad unu” însemna părăsirea, în cea mai mare grabă, a orașului și, dacă era posibil, îmbarcarea în aeronava personală pe aeroportul Ba 107, un aeroport folosit de Poliția aerului și apropiat de palatul unde ar fi trebuit să se afle guvernul statului francez, la Versailles. Dezertarea din oraș în acel moment îl punea în primejdie oriunde s-ar fi aflat. Cea mai bună alegere era dispariția, închiderea creditelor, transferul bogăției, fuga departe de Franța. Apoi, trebuia să aștepte.”

…………

„Bătălia a început sâmbătă noaptea, înainte de ziua alegerilor amânate, când a fost lovită cu obuze de mortier baza aeriană de lângă Versailles. Imediat avioanele s-au răspândit pentru a bombarda zona, dar nimeni nu a localizat riguros de unde s-a lansat astfel încât au fost distruse culturile, locuințele, viețile nevinovate. Apoi s-au izbit corpurile de luptă.”

………….

„Când negocierile pentru lărgirea „Consiliului celor douăzeci și cinci” până la șaizeci de membri și apoi a primului „Comitet executiv al Revoluției” au ajuns la final, lumea a răsuflat ușurată. În doar două zile s-a întrunit „Consiliul celor șaizeci”, dar nimic nu s-a decis atunci. Au fost negocieri dure, au eșuat, au fost reluate,   s-au purtat pe stradă, în case, pe canalul tv, chiar la Versailles... După violență ni s-a livrat circ. Atunci au cunoscut oamenii Fiara. A fost Ajunul Crăciunului când le-a râs în nas tuturor. Orice spunea era o inepție, urmată de hohote. Se pricepea să râdă individul acela! Maleville! Oare își alesese numele în mod simbolic? Se prăpădea de râs, domnule! Viața sa era în mâinile sale, o putea controla în fine.”

…………..

„Până să fie inventată această distracție, „Comitetul executiv” a sărit în aer cu prilejul primei sale ședințe în Palatul tradițional al guvernului, de la Versailles. „Buum!” Nu se dorea concilierea părților, nici măcar înțelegerea cu responsabilii naționali. Deci asta s-a întâmplat în Ajunul Crăciunului și Henri Maleville a fost investit cu puteri depline. Scăpase, printr-un noroc, din atentat, de încă o tentativă de asasinat, „a patruzeci și una”, spunea un moderator de spectacole tv. În ziua aceea a început altă epocă...”

„Unde naiba ar fi putut să se așeze guvernul în Versailles?”, se trezi vorbindu-și singur Victor Chematu privind orașul cu case mari desfășurat în dreapta și stânga, pe bulevard. În mod ciudat, francezii, care au inventat parolele: „boulevard” și „boulevardier”, numesc marile bulevarde „căi” adică „avenues”, cum e aici, în Versailles, „Avenue de Charles de Gaulle”. S-a plimbat și Charles acesta, ca un rege, cinci legislaturi de președinție, și nu s-a lăsat până în ultima clipă, voia să moară în funcție. Dar ce bine făcuse Franței! Dom’le, îi susținuse coloana vertebrală! O făcuse învingătoare în ’45, aproape fără să lupte cu nemții, în timp ce România murise sacrificată și învinsă. Călcată ca într-un căcat de cizma rusă! Hai! Să vedem măreția Franței! Tot românul educat a văzut-o.

S-a dus ca un automat spre intrarea în curtea palatului și a fost înghițit de cohorta nesfârșită a „automatonilor”. Se așezase pe nins la modul serios, cu fulgi mari, aleile erau acoperite de zăpadă, iar statuia celui mai important Louis de Bourbon abia se profila fantomatic, departe, în ceață. De fapt a văzut-o când s-a apropiat. Pe creștet, deasupra unei pălării de piatră, și pe umeri, și-au găsit loc de croncănit, trei ciori, dar încă vreo cinci sar împrejur. Nu e nimic de ciugulit acolo. Victor patinase de trei ori periculos până să ajungă și nu se simte deloc confortabil. O greață nefirească îi atacă echilibrul. Ajuns în cuibul regelui soare, abia vede lumina. I-a fost controlat rucsacul și a prezentat abonamentul. E „très bien”. Înainte îi stau câteva corpuri de clădire. „Și-acum, încotro?” Nu i-a plăcut vreodată să urmeze masele. A încercat să plece spre clădirea în care nu intra nimeni, dar acolo n-are învoire să intre. Traseul este bine stabilit. Mergi spre stânga, intri acolo, treci prin hol, ieși din clădire și te duci, lateral, în cealaltă. N-ar trebui să fie dificil. Acolo te afunzi într-un salon mare, întunecos, cu coloane și ziduri groase, poți merge dintr-o parte în cealaltă, dar nu este nimic de remarcat pentru novicii în arhitectură, doar câteva locuri, dacă vrei, unde sunt două-trei persoane care te pot îndrepta, dacă nu știi ce să faci, ba chiar, într-o mică sală poți urmări un film. Documentarul nu are spectatori. Mai bine să urce scările…

Nu e prea dificil să te informezi și să prezinți un text destul de competent despre întregul complex muzeal din Versailles, arătat astăzi publicului universal. Este copleșitor de multă documentație pe internet. Există un site special, sunt enciclopedii, nenumărate experiențe și păreri, mai mult sau mai puțin docte… Ce-ar fi să te așezi pe înșirat tot ce spun alții? Dezastru. Ce a simțit Victor Chematu până și-a turtit coccisul în curte, a fost că i s-a oferit prea puțin față de ceea ce se aștepta. Puține exponate, câteva saloane de admirat și… afară, la frig. Să vezi minunatele grădini ale castelului de la Versailles în februarie! He-he-he-he!

Altceva ar fi să îți imaginezi viziunea arhitecților, a artiștilor plastici, a scenografilor care se ocupau atunci, demult, de organizarea extazului regal. Epoca Louis Quatorze a fost epoca baroc-ului. O perioadă a bogăției și plinătății, a fericirii în grădina raiului pe pământ, concepută de Dumnezeu exact pentru curtea regelui Franței. Nimic mai mult.  

Victor a pozat interioarele. I s-a atras atenția să nu folosească blitz-ul. Bine. Îl interesează instantaneele. Toate celelalte imagini, fresce, tablouri, bibelouri, sunt pozate mereu mai bine, de alții. Și ce dacă? A ascultat o femeie, poate muzeograf, făcând capul mare unei tinere, vorbind continuu despre fiecare exponat. „D’accord”, de ce ai memora atât de multe amănunte dacă nu le torni altora? Totuși, parcă altceva ar trebui să știe cei care nu vor deveni muzeografi. Oamenii așteaptă pilde pentru a înțelege, anecdote,… povestiri romanțate. S-a pozat în „Galerie des glaces”, să se vadă că a trecut pe-acolo. Împrejur o multitudine de chinezi, unii în gașcă, alții singuratici. Câteva perechi. Este un român vechi printre chinezi tineri, într-un salon de dans. În galeria de gheață, sau a ghețurilor, plină de oglinzi, și sculpturi, și mari candelabre, și lampadare de cristal, cândva se dansa grațiosul menuet. Acum circulau uzi, îmbrăcați grosolan, diverși grobieni. Ce pot înțelege vitele dacă sunt mânate la palat? Victor se uită prin marile ferestre, afară. Ninge mult, spectaculos. A ajuns de unde plecase. Peste drum este o librărie. Scrie mare să se vadă de-afară. A mers în cealaltă parte. A trecut pe lângă toaleta publică și a văzut deschiderea spre vestitele grădini ale castelului Versailles. Un peisaj alb… Mulți stau înșirați lângă un gard de beton, puțini au trecut dincolo și mai puțini au ajuns la primul lac.

Se poate vorbi despre „Fântânile castelului Versailles”, despre minunatele fântâni? Toate statuile care împodobesc grădinile sunt protejate iarna, au fost acoperite cu, nu știu ce și nu pot fi admirate… în fine, văzute, deoarece se admiră ascunse. Crede cineva că accesul e mai ieftin decât vara? Nu crede? Correct! Plătești cam mult, dar măcar te distrezi. Victor își scoate din geantă sandviciul făcut dintr-un sfert de baghetă, șuncă și cașcaval. Nu-i pasă că nimeni nu servește, el are nevoie de hrană. O clipă de neatenție contează și alunecă pe o zonă betonată, apoi cade pe șezut așa de rău încât îi pare că și-a rupt osul. Îi aude pe chinezi râzând. Doamne, cât îi urăște! Ar cotropi China în momentul acesta! I-ar da pe toți chinezii cu curul de beton, să vedem dacă le mai vine să râdă! Vai, ce ghinion! Privește ceasul… Abia e trecut de 12.30. Mult prea devreme să încheie vizitarea „grandiosului” Château de Versailles. Voia să vadă „Micul Trianon”, palatul unde fusese semnată pacea dintre România și Ungaria după primul mare război din secolul XX. Trebuia să fie undeva, dincolo de marele pustiu alb, prin marea pădure uscată… Rănit în orgoliu, mergând poticnit după contactul dur cu solul castelului din Versailles, clefăindu-și încă sandviciul, Victor Chematu pornește să sondeze necunoscutul…

„– Faroud, ocolește puțin pe la Mandelle să iau o gustare. Mi s-a făcut grozav de foame.

Al Lahoud era un tip supraponderal cu o poftă de mâncare insațiabilă. Datorită acestui defect nimic nu se derula în timpii naturali, totul era extins, așa încât întârzia mai mereu. Nu putea să-și consume sandviciul shaorma în timp ce merge cu mașina, au așteptat să se bucure de fiecare înghițitură.

–        Îl face cu sos, cu carne fragedă, cu puțină ceapă, tomate, cu cartofi prăjiți... Nimeni nu știe să-l prepare mai bine ca Mandelle, îi mărturisi lui Faroud care auzise de zeci de ori povestea iubirii sale pentru șaorma gătită de Mandelle. Vrei și tu puțin?

–        Nu-nu. Eu nu mănânc noaptea.”

Nimic nu este marcat. Nimic nu îți arată pe unde să o iei. Ori, poate nu plecase pe drumul consacrat. Înainte sunt două fete care se apropie și se îndepărtează, râd mereu, ori se ceartă,… Sunt puțin lovite la bibi! Nu vrea să le ajungă din urmă, să nu creadă că le urmărește cu vreo intenție. După un timp de mers prin zăpadă, trecea de glezne, a văzut o clădire destul de mare și s-a gândit că poate fi palatul Grand Trianon. Chiar el era, stimați spectatori! Se intra cumva prin spate și la intrare era un superb ghețuș, dar, gata! Înăuntru e cald și gol, doar el cu cele două tinere, evident alături de personal. Curând a înțeles că fetele proveneau dintr-un spațiu britanic. Vorbesc engleza aceea prostită prin filme de tineri. Și râd de parcă abia sorbiseră un punch. Curând un tânăr francez, care știe bine ce anume se prezintă publicului în palatul construit la moftul reginei decapitate, Marie-Antoinette – tot ce era amenajat pe o suprafață apreciabilă de teren, fusese pentru această prețioasă doamnă – le zâmbește englezoaicelor și le spune câte ceva despre saloanele prin care trec. Fiecare are un nume, funcții aparte și istorie. Francezului îi place să vorbească englezește și îi plac fetele, cam prea vesele. Și aici, la Trianon, este un „Salon (nu galerie) des glaces”. „Dacă mergi printre coloane”, îi zice un paznic, „poți vedea grădinile palatului!” De-acolo venise. Ce să vezi? O întindere de omăt! „Nu știți, Micul Trianon e deschis?” Paznicul întreabă prin stație și primește un răspuns în totalitate neinteligibil pentru Victor. El totuși înțelege. „E deschis.” „Și cum ajung?” „Mergi încolo. Ajungi până la urmă.” E un peisaj hibernal fără vreun mesaj ori un semn că mai departe ar putea fi o locație, punct turistic important. N-are niciun chef să rătăcească singur. Dacă îl găsește bine, dacă nu, la naiba… Cel mai bine ar fi să se întoarcă exact pe unde venise. Desigur, după ce vizitează toaleta comună.

S-a întors la gară, la 4.30 pm. Se oprise ninsoarea, ba chiar zăpada se topea. A făcut poze, două poze pe stradă, poze magazinelor cu amintiri, à dieu Versailles…

Chestia asta, „adio”, înseamnă „la Dumnezeu”, cum ar veni „să ne vedem în rai”. Optimiști francezii (și italienii)! Și se trezi în Paris. RER-ul îl costase 7 euro. Credea că poate circula cu tichete de metrou. Da’ de unde!

În Paris e moină și ceață. De unde ieșise se vedea Turnul Eiffel. Abia, se vede turnul Eiffel, prin ceață. Trebuie să meargă pe jos, deși îl doare noada. O ia pe lângă râu și apoi vizavi.

„Turnul lui Eiffel era ca scheletul unui dinozaur uriaș. Un simbol povârnit! Îl auziră scârțâind... Și dacă are să cadă de tot?

–        Basile unde ești? Ai ieșit? Și unde ești? Noi suntem lângă turn.

Dimov venea încet spre ei. Un tânăr cu fața de jeanvariac și zâmbet șmecher, murdar, înnămolit, arătându-se mândru:

–        E costumul meu bun...

S-a apropiat de Françoise pentru a o săruta, însă domnul Gauriac a croncănit nemulțumit:

–        Ia mai oprește-te, nu e timp de giugiuleli acum. Ce-ai făcut, ce este?”

Victor Kematu a trecut prin apropierea unui picior al turnului. E uriaș. Cum să înclini turnul? E o nebunie. Pare imposibil.

Se înserează. Ar trebui să treacă podul peste Sena și să caute o intrare la metrou. Lângă turn e podul Iéna, iar în față se deschid „grădinile Trocadero”. Care grădini?! Traversezi zoaiele, urci pe esplanadă, treci printre palate, faci poze și… te poți usca în gara de metrou. De la Trocadero a mers până la Arcul de Triumf cu metroul 9, după aceea cu metroul 1, enfin cu 11. O cale lungă, subpământeană…

Și a fost o seară și a fost o dimineață.

Aceasta a fost ziua a doua.

 

A

 dormit tare rău. L-a durut zdravăn „târtița”.   N-a căzut niciodată ca bolovanul și nu avusese încă durerea aceasta. I-a fost cam rece în timpul nopții. Nu are calorifer înăuntru. Încă e timp pentru oricâte rele…

Deocamdată, Paris! „Bon matin!”, i-a zis chinezoaicei zâmbărețe, de dimineață. A fost poftit la o cafea. Mai discută… „Cum de știți franțuzește?” Am învățat, ehe, la școală! Dar voi cum de v-ați stabilit la Paris? Ea a venit cu șapte ani înainte. Cam asta… Se anunța noul an chinezesc. Erau niște ghirlande, tot felul de semne agățate pe străzi, dragonei roșu-aurii, sfere… Su nu ține sărbătorile. Nu a văzut în apartamentul ei niciun simbol religios. Nici măcar un Budha. Stă închisă seara în camera ei și i-a zărit prin ușa întredeschisă monitorul mare al calculatorului. Lucrează ceva. Posibil să fie oficiul său de lucru, home-office-ul.

Deci … în planul său, ziua de sâmbătă era rezervată Catacombelor Parisului, ș.a.m.d. (ar fi vrut să revină dinspre Montparnasse... variante…). Este o singură intrare!

„Latiffe a ridicat o lespede ascunsă într-o ruină și au coborât câteva trepte dedesubt, apoi s-a uitat printr-o fantă și a împins tare peretele. Era intrarea într-un canal destul de insalubru. Michelle l-a luat în brațele sale pe Dodi, iar acesta i-a lins pervers pieptul.

–        Mă gâdili, mă gâdili...

Era frig și umed, au mers prin băltoace, au ridicat cu un drug de fier lăsat special, un capac greu, de fontă, și  s-au lăsat într-o groapă neagră. De ce așa era intrarea într-o lume ascunsă nu știu, dar totul este complicat și misterios în viață, deși nu pare altfel decât... natural. Natural că aceasta era intrarea în catacombe. Latiffe făcea zilnic traseul, uneori de câteva ori pe zi și erau destui care foloseau alte ieșiri sau intrări. După ce au coborât printr-un horn s-au strecurat ușor în stradă, era o stradă pavată, printre oameni ca ei, zdrențăroși, liniari, inexpresivi.

–        Ăștia sunt moroi. Ieri au murit treizeci de vii. Mor pe ei, mor mergând. Pe-ăștia nu-i mai ia nimeni în seamă. Într-o noapte bună, aici e noapte mereu, tot cad în lac. Și îi papă monstrul lacului. Hâlc-hâlc!

Au depășit cei câțiva moroi care nici nu-i vedeau și au navigat spre altă stradă pentru a pătrunde într-un loc mult mai populat. Erau mulți oameni, toți păreau foarte vii. Au văzut acolo localuri, au auzit lumea strigând, se cânta, erau petreceri, lumină, și locul arăta ca o stradă mare din orașul de la suprafață, noaptea.”

A renunțat la acest plan deoarece sâmbătă catacombele stau închise. A plecat spre Ile de la Cité, a trecut pe jos Sena și a văzut Conciergerie, clădirea mare, întinsă de-a lungul fluviului, care fusese cândva închisoare. Multe închisori mai țineau francezii la Paris! În apropiere este biserica Sainte-Chapelle, o vechitură cu turle construită (prin secolul al XIII-lea) special, ca loc de păstrare, pentru ceva moaște aduse din cruciadă de un rege care își cumpărase astfel epitetul de „sfânt”, la preț cam piperat, niște spini din renumita coroană purtată de Isus și ceva lemn din crucea pe care fusese chinuit. Între timp „tezaurul” s-a mutat, într-un depozit. „Să mergi neapărat să o vizitezi”, l-a împins Gabi. „Mi-a plăcut mai mult decât Notre Dame”. I-auzi! Ce-o fi?

Doar două săli mari se vizitează, una jos, cealaltă, mai spectaculoasă, dacă faci o ascensiune pe scările înguste. A înțeles ce plăcuse fetei sale. Vitraliile. Este o zi rece dar însorită. Lumina dinăuntru este purpurie. Oamenii stau să privească interiorul sărac în obiecte de cult, vitraliile mari și un stand pentru cărți, ilustrate, lumânărele, pandantive, statuete, came, amintiri... la schimb cu euro. A ieșit prin curtea unei clădiri oficiale. Acolo a văzut câțiva soldați echipați ca în filme, cu armament de război. Aceștia l-au îndrumat să iasă corespunzător pe poartă. Catedrala Notre Dame de Paris nu e departe. Trebuie numai să înaintezi pe stradă și se dezvăluie după clădirile din stânga. Mulți merg încolo.

În fața catedralei șerpuiesc două șiruri de oameni. Unii au „Pass”, alții stau să cumpere tichet de intrare. Necredincioșii plătesc întotdeauna tribut.

„Care este Lilith?” se întreabă Chematu privind a doua poartă, cea prin care avea să iasă. Lilith este ispita, șarpele... Nu e acolo! Probabil se află în alt loc... Portalurile sunt încărcate cu sculpturi din piatră. La intrare rucsacul îi este căutat de bombe. Are doar mâncare, exact ca ieri. Intră în naos, o sală imensă, întunecată, și înaintează în sensul acelor de ceasornic. Ce înțeleg oare chinezii? Cât de familiare le pot fi simbolurile creștine pentru a avea o minimă orientare?...

„Père Humbert Godefroi Hannibal Boch, îmbrăcat în sutana bej-maron, cu părul ca un castron inversat și creștetul capului ușor răsărit din acel castron, cu ochelari de miop, fața groasă cu tăieturi laterale adânci, chemate printre chiromanți ridurile lui Saturn, înțeleptul zeu care și-a consumat fiii la prânz, făcea un tur al catedralei încet, melancolic, atent la detalii. A privit altarul, s-a închinat cu evlavie, apoi s-a întors pentru a vedea oamenii care intrau zgomotos, parcă niciodată nu fusese acel tumult, nerăbdare să ocupe băncile și să audă acordurile liniștitoare ale marilor orgi. Abia se luminase de ziuă, se apropia Liturghia de ora opt, tinerii asistenți aprinseseră lumânările, era mișcare de parcă s-ar fi aflat pe platoul din fața catedralei și oamenii își caută grupul... Apoi s-a auzit vocea polifonică a corului...

Părintele Humbert fusese până ieri „preot de primire” (prêtre d’accueil), dar monseniorul arhiepiscop îl concediase și l-a eliberat să revină la mânăstire. La mânăstire, după opt ani petrecuți în catedrală... nu era bine. Ajunsese aproape de marea pictură a lui Jouvenet, La Visitation (Vizita Sfintei Fecioare la Elisabeta în Bethleem). Și-a simțit piciorul blocat, fața, mâna stângă, s-a rezemat de zid... Jouvenet Paraliticul...

„Écoute, Seigneur, je t’appelle.

Toi qui t’es fait mon protecteur, ne me quitte pas, ne m’abandonne pas, Dieu, mon sauveur!”

Mama sfântului Jean Baptistul era copleșită de vestea că Marie fusese însărcinată de Însuși... Oare nu asistase chiar Jouvenet la această dezvăluire? Părintele Humbert a gândit că vine de la necurat bănuiala că artistul și-a pictat autoportretul într-o lucrare inspirată. Nu...”

Victor Chematu a mers încet, măsurat, până la camera laterală, cu intrarea blocată, unde e pictura „La Visitation”. Tocmai acum soarele strălucește pe marea pictură și nimic nu e clar. A făcut 2-3 poze dar nu apare decât o strălucire peste tabloul lui Jouvenet. Eh, văzuse deja pictura, știa cum trebuie să fie... Sunt câteva camere laterale (numite „capele”) cu intrarea restricționată, care dețin picturi mari și statui. Între toate a lui Jouvenet este cea mai cunoscută. La tot pasul găsești lumânărele pentru aprins și cutii pentru a introduce bani. Poate nu știți că statul francez nu finanțează Biserica. Biserica se finanțează cum poate. Orice costă. Este un bazar interior în care poți cumpăra mici obiecte de cult, poți dona pentru sufletul tău și al altora, în fine, te poți răscumpăra de păcate. Altarul se vede numai de la distanță, deoarece nu ești învoit să treci printre scaune și e înconjurat de metope cu sculpturi despre nașterea și viața lui Isus. Gata. A pozat vitraliile, „rozetele”, cum sunt numite. Este o clădire de piatră, uriașă, flancată de două turnuri înalte. Sâmbăta ar trebui să fie permisă urcarea în turn. Dar pe unde se intră?

„Père Humbert a ieșit din clădire pe Poarta Judecății de Apoi. Câți oameni erau afară! Nu credea că au rămas în oraș atât de mulți credincioși. L-a chemat din priviri pe... La ora aceea nu se permitea accesul la turnurile fațadei de Vest.

–        Pitoux, deschide-mi poarta! Vreau să urc în turn.

–        Nu pot frate, n-am voie să permit accesul în turn, una, două,... zece... au mai rămas șapte zile...

Humbert s-a uitat la portalul sfintei Fecioare, la Ispita Originală, femeia-șarpe aflată între Adam și Eva, diavolița Lilith. Ispita este o diavoliță!... S-a simțit ispitit să îl gâtuie pe chelar.

.........

Humbert a privit în jos. Păstorii ar trebui să moară în mijlocul turmelor. Să fie îngropați de turme, să fie conduși cu alai, neuitați, sanctificați... A hotărât să meargă mai sus, la a doua trecere. De-acolo se vede mai departe. Se anunța o zi cenușie...

–        Ce multe umbre stau pe Champs-Élysées! De ce au numit astfel drumul ăsta? Pe Câmpiile Elizee nu umblă decât morții... Știu oare că sunt morți?

Rețeaua deasă de cabluri era încă solidă. A fost consolidată, dublată. Era o cușcă, un coridor pentru animale de arenă: Opla-hop! Marele Diavol roșu cu creastă, se învârtea, așezat pe săgeată, în bătaia vântului... Stătea în locul cocoșului galic. A observat cineva simbolul barbar înfipt în turla catedralei? Himerele, strigile și garagulii și-au întors trupurile de piatră roasă de timp. Să lupte, să lupte... cu semnul crucii înainte, cu spada ca o cruce, să fie îngropat cu flamura de cruciat pe coșciug! Să i se cânte „Requiescat in pace” la cap...” 

Victor n-a găsit intrarea în turn. A mai privit o dată portalurile dar i-a părut că nu există statuia perfidului șarpe Lilith. Nu putea fi decât femeie Șarpele, deoarece Eva îl ispitise pe inocentul Adam să cunoască „Binele”, prostul, că în Eden fericirea nu era permisă decât celui sărac cu duhul...

Frig. Deși soare, simțea că îl pătrunde până la oase. Oare e pe bune? Suferă oasele de frig? Picioarele… Este pe strada din dreapta, ocolește catedrala, se uită puțin în Crêperie, cum ar veni Clătitărie, și în micul boutique unde se vinde ciocolată. Îi place, da, nu are interdicție la ciocolată, dar poate trăi și fără. Este un părculeț în spatele catedralei. Se simte stingher în timp ce pozează locurile. Nu prea știe ce mare lucru este atât de impresionant. Mai citește vreun încuiat cărți străvechi, cum ar fi „Notre Dame de Paris” a lui Hugo? Aceea despre cocoșatul Anthony Quinn, amorezatul de Gina Lollobrigida. S-a tras un film celebru… La naiba, ar fi o catastrofă financiară altă producție a remarcabilei povești. En fin… A trecut Sena. Se vede bine, vremea bună o face să strălucească, iar lângă mal zac două nave… Trece peste un pod și ajunge pe l’ile Saint Louis. Voia să vadă semnele lăsate de așa-numiții „grifeuri”. Citise în cartea unui scriitor aproape român, Ion Vitner. Știa deja cine fusese, dar… Nu este bine uneori să nu cunoaștem ce duce un om după el, ce turmă de mizerii? Vitner scrisese două cărți despre Paris, cu o viziune care îi plăcuse. Ce naiba să cauți în orașul acela preacunoscut? Să iei urmele celebrităților.   Și-a pierdut fascinația de demult, totuși ceva a rămas și pentru copoi. Urmele. Vitner scria despre Restif de la Bretonne care prin secolul al XVIII-lea, cine mai știe în ce an, zgâria poeme de dragoste pe zidurile caselor din insula Saint-Louis. Și iată-l pe Victor Chematu umblând pe cele câteva străzi din insula prinsă între brațele Senei. Aiurea! Străzi înguste, pavate, case curate… Unde a văzut Vitner vreo zgârietură? Victor s-a întors. Și-acum? Ar fi putut merge prin faubourg-ul Saint Germain. Nu asta își dorea? Să vadă, să-și destupe sinapsele, cât… Cât? Doamne, își alimentase mintea cu povești despre boemă, înghițise și-i venea câteodată să vomite tot, dar cui nu i se face greață auzindu-l? Nu-și mai amintește orice. Uită. Uită și vorbele… Ce? Nu e încă bătrân! Toți tipii care populau boema artistică din perioada istorică, erau tineri. Prea puțini treceau de-o vârstă, iar aceștia dacă își găsiseră ritmul nu se amestecau cu ratații. Victor Chematu avusese nebunia lui la aceeași vârstă dar, hélas, întârziase destul și-apoi… locuia în petit paris.

Pe bulevardul Saint Germain nu este nimic uimitor. Aceleași construcții, localuri, oameni, mașini, semne de circulație,… Îi e frig. Am mai spus? A revenit la Sena. A mers pe quai d’Orsay și de-acolo s-a dus spre muzeu. Iată-l pe esplanada plină de oameni care șerpuiesc în șir indian pentru a se apropia de intrare. Alături, pe dreapta, se dezlănțuie un elefănțel statuie… De cine a fost sculptat? Ha-ha! Faceți glumițe cu mine? Rinocerul este la stânga.

Dacă nu ai fost înăuntru nu bănuiești dimensiunea clădirii, asemănătoare unui hangar pentru avioane, în care stă ascunsă o colecție impresionantă de opere artistice. La intrare te așteaptă o echipă de indivizi care te scotocesc de bombe, arme albe, negre sau gri, apoi te poziționează pentru a intra unde trebuie și gata, ești acolo…

Sala mare, impresionantă, plină de statui, lateral camere cu tablouri înrămate, agățate de pereți, mici obiecte (evident, și ele modelate de artiști rafinați) pe rafturi, statuete ori băncuțe, în mijloc, ieși din cameră, intri în alta… Pictori (aproape toți) francezi, mai cunoscuți și mai puțin, de Victor Chematu. Nu personal. Ce cauți la un astfel de muzeu dacă nu știi ceva despre istoria artei, lucrările artiștilor, dacă nu ești tu însuși artist? Faci excursie, așa-i? „Uite, un tablou. Ce ramă frumoasă are! Ăsta n-are ramă! Ce mai caricatură!” Este un exod al poporului prieten chinez spre capitalele Europei în acest sezon al anului. Aproape numai tineri. Unii își pierd ceva timp să privească, alții trec râzând.

Cum spuneam – spuneam oare? – este o colecție foarte mare de artă modernă franceză (și nu numai). Fără ghid ești pierdut în substanță. Parterul are opere ale artiștilor postromantici, iar sus, la etaj, sunt lucrări ale artiștilor impresioniști și postimpresioniști. Să te uiți la toate e dificil, te iau durerile de cap. Dacă parte dintre maeștrii care și-au lăsat definitiv moaștele în acest celebru cimitir erau cunoscuți, din albume, și celui Chematu să le miroasă de-aproape (dar nu-i era îngăduit să le pupe), mulți nu-i spuneau nimic, deoarece nu erau desemnați între sfinți. Cine a făcut ierarhia? Marele Sinod al prea criticilor de artă. Cei cu stil, morgă și influență, évidement.

Lucrările artiștilor plastici spun povestea lor (a meseriașilor), deși pot avea subiecte imaginare. Colecția muzeului Orsay surprinde începutul alienării pozei clasice. Dacă până spre mijlocul secolului al XIX-lea artiștii au căutat perfecțiunea redării în artele plastice, invenția fotografiei a dus la delirul formelor naturale. Arta a început să dea semne de ebrietate. Mai târziu de alienare. Artiștii au fost între cei dintâi narcomani. Ce-aveți? N-am zis „toți”! Unii dintre ei au fost puțin sifilitici, bolnavi, da, alții visători, în fine, o parte dintre ei influențată de limbuți, de literați. Și acolo, printre scriitori, s-au alterat mult mințile… Totul a pocnit odată cu revoluția industrială și s-a făcut praf în războaiele cumplite din Europa. Cum să privești vestigiile civilizației franceze fără să-i știi istoria? Ești analfabet funcțional! Se utilizează des expresia. A fost inventată de alfabetizații nefuncționali.

Victor Chematu s-a uitat bine la pânzele lui Ingres apoi la Gustave Moreau, nu știu pe unde a dat de Millet cel declarat mort pentru a se bucura de notorietate în viață, dar și, pe mijlocul unei camere, a văzut portretul contesei de Noailles – care se trăgea cumva din familia Brâncoveanu, aceea cu sfinții. Fusese ditamai scriitoarea, întreținuse saloane literare ale vremii – apare și în istoria literaturii franceze. Oricum, se născuse la Paris și, probabil, nu știa sau… nu prea știa românește.

Ziceam, nu? Pe mijlocul sălii mari sunt așezate statuile. Chiar nimeni nu le ia în seamă deși stau acolo, mari, urcate pe socluri, totuși, măcar lucrările lui Carpeaux sunt cunoscute, dar nu mă vâr în speculații că mi-e teamă. Chematu s-a așezat pe un scaun. Se simțea obosit cum nu i se mai întâmplase. Nu dormise deloc bine. Îi fusese frig, se trezise noaptea… Ceva se întâmpla cu echilibrul său fizic. Simțea că îl paște o constipație. Vai! Nu mâncase decât sandviciuri deși e plin orașul acesta de restaurante. Chiar în musée d’Orsay a găsit un restaurant, la etaj, un restaurant frumos, plin de lume. N-a luat        de-acolo mai mult de o poză.

La etaj stau artiștii impresioniști, iar mai încolo sunt îngropați dupăimpresioniștii, o gașcă eterogenă care a schimbat definitiv regulile impuse artei.

Civilizația umană și cimitirele sale. Titlu. Miroase grav în cimitirele acestea. E plină lumea de nebuni, ziși extravaganți, care și-au cheltuit averi – strânse după ce au sărăcit și omorât devreme indivizi și familii de nefericiți – pentru achiziția producțiilor artistice și pentru a deschide expoziții private. Astfel s-au ținut și se țin artiștii. Ei nu se adresează oricui, deși… Hm! Chematu a văzut lucrările numitului Le Douanier Rousseau, Rousseau Vameșul. Între zișii postimpresioniști au fost și naivii. John Rewald un teoretician american în istoria artei spunea că re-numitul Kitsch a fost un pictor naiv, tot pe-atunci. Îl știm toți, numele lui a devenit comun. Dar a creat și creează lucrări de artă. Este, în orice caz, cel mai cunoscut și prolific între creatorii artistici. E promovat și de specialiști, toată lumea îl poartă fie că îi cunoaște sau nu geniul. N-am văzut vreodată ceva semnat de celebrul Kitsch, poate e numai o legendă, dar ce este actuala filozofie a artistului privind obiectul artistic și brandul, adică semnătura? Pare mult prea subtil pentru a fi ideea unui Kitsch?

După ce a ieșit, Victor Chematu s-a întrebat dacă lucrările pe care le văzuse de la distanța de un centimetru, pe care le atinsese, erau originale. Cum să le lase francezii aroganți în respirația otrăvitoare a publicului străin? Se deteriorează-ză-ză! Știa de tânăr bună parte dintre ele. Probabil toate fuseseră copiate. Unele aproape perfect. S-a întâmplat ca originalele înseși să fie considerate copii. Să ne înțelegem, copiile (declarate ca atare) sunt ok, falsurile (copiile nedeclarate) sunt suspecte. Mulți artiști au copiat în stil propriu lucrări celebre din muzeele vremii lor. Van Gogh, de exemplu. Dar ceea ce lucrase nu prea semăna cu originalul… Poți fi artist de geniu (chiar apostila asta pare toana vreunui recenzor sclifosit) și să nu te bucuri de succes în viață. Nu doar Van Gogh, dar nici prietenul său Paul Gaugain, și nici prietenul prietenului său, Emile Bernard, și alții… Mă gândesc la piticul Toulouse-Lautrec, apoi, mai departe, parcă Modigliani... Între aceștia Modigliani a apărut mai târziu, dar s-a ratat, ca toată lumea bună, la Paris. Nu sunt. Nici gând. Nu am pretenții de curvă bătrână în domeniul artistic. Doar că… l-am urmărit pe Victor Chematu cum a stat perplex vis-à-vis de tabloul lui Degas, „Absintul”. A trecut de el și s-a întors. Ceva despre cel mai nebulos fum din vechiul Paris… Citise despre Verlaine și pasiunile lui pentru frumosul Arthur Rimbaud și minunatul absint – asta e o băutură spirtoasă amară, „demonul verzui”. I-a mâncat mințile lui Paul Verlaine. Poate crede cineva, dintre rătăciții care se uită pe foile mele, că a fost și el încoronat „rege al poeziei”? Câtă nebunie să ai pentru a te făli cu un titlu primit la un chef în bistrou? Dar erai sărbătorit de protipendadă. „Străzi alunecoase, canale desfundate, iată drumul meu, iar ținta e raiul…”, traducere aproximativă a parcursului spre succes. Lui Victor Chematu îi plăcuse extrem această imagine a decadenței. O scrisese de câteva ori pe caietele sale, încă din timpul studenției. Dacă o iei pe drumul acesta ai șansa ta la celebritate, ce o fi. Vanitate, știu.

Victor Chematu se învârtise printre spiritele morților geniali. A ieșit să ia aer pe chei. Avea timp să intre la Orangerie. L’Orangerie e altă galerie de artă a statului, ascunsă în grădinile Tuileries. Era coadă mică și a intrat îndată. Înăuntru însă, oamenii de pază erau cam agitați. În Orangerie nu sunt portocali. Nici galeria nu este mare. Uneori sunt deschise expoziții. Fusese o expoziție cu temă medievală, de data aceasta nu era deschisă. Prima sală are un panoramic de pânze ale lui Claude Monet așezate în cerc. Ceva cu o imagine acvatică acoperită de vegetație. Lui Monet îi plăcuseră nuferii. De-acolo se coboară pe niște scări pentru a intra într-o cu totul altă atmosferă, altfel de artă. Este începutul artei secolului XX. Nu sunt multe lucrări dar găsești, între altele, o pictură a lui Maurice Utrillo. Are ăsta o poveste a vieții de necrezut. Nu se știe cine i-a fost tatăl, deoarece mama lui fusese dansatoare și s-a învârtit bine în boemă. Un – se pare nobil – spaniol, amant al mamei sale, a acceptat să-i dea numele și s-a numit Utrillo. Maurice. Maurice a fost alcoolic de tânăr. Și pictor. Stilul picturii lui era naiv, dar neașteptat de plin și cuceritor. Tânărul Maurice avea talent. Își cumpăra băutură cu tablourile sale. Mama a încercat să-l dezvețe, dar nu a reușit. Totuși i-a găsit nevastă. Maurice s-a însurat la cincizeci de ani. Nevasta și-a dorit un bărbat onorabil și l-a îndepărtat de băutură. Din acel moment s-a dus și inspirația lui Maurice. I-a zburat…

La subsol este o expoziție despre dada și africani. Să găsești o apropiere între totala dezordine numită de un evreu român „da-da” și arta africană, adică similitudini, e un fel de nevroză de la frecușul mânecii. Când te ia cu mâncărime orice gând ai, și pică pe cineva, se pune. Da-da!

Victor Chematu avea ceva pică pe bieții evrei care simțeau pericolul și fugeau spre țările călduțe când bătea frigul războaielor de întregire sau despărțire în care se pretindea jertfa populației. Patriotism de ce? Un pretext pentru a muri în interesul unor nemernici. Tristan Tzara – poet (știți că „tzara” înseamnă „pays”?) se ițise alături de Marcel Iancu (artist plastic) în cultura Europei cu alienarea perfectă, să creezi o devălmășie și să pretinzi că este artă. Poți gândi la o artă a nonsensului…? Pourquoi pas – De ce nu?

A ieșit în Tuileries, într-o mocirlă de necrezut. A făcut slalom. Nimic din mizeria aceasta nu poate face o legătură cu farmecul estival al locului. Nimic nu te îmbie să rămâi, deși e atât de multă lume! Ce faceți aici aiuriților? Mulți vin dinspre Luvru și se duc către Piața Concordiei. Ciudat nume gândind că aici a fost ghilotinat regele! A naibii distracție pentru turme. Te învârți prin zonă și ești la rându-ți martor…

„Unul dintre militari veni grăbit spre grupul de femei.

–        Aici v-ați găsit să țineți conferință, bătrânelor?

–        Pruncul meu, aici se ridicase un eșafod în nouăzeci și unu...

–        O mie șapte sute...

–        Era, ehe!, așa de mare...

–        Mai mare...

–        Mai mare... Câtă lume, ce spectacol, ce succes! Osândiții stăteau la rând... Nesfârșiți! Și se citea sentință după sentință... Albert de la Croix,...

–        Julien Leclerc,...

–        Bastien du Roc,...

–        Valentin...

–        „Jos cu țeasta lui!” (À bas la tête!) Hi-hi-hi-hi-hi! Fantine, mai știi să țeși?

–        Dar cum pot să uit! Unu pe față, două pe dos, unu pe față...

–        Crezi că ești la dans?... Hi-hi-hi-hi!

–        Sunteți nebune?

–        Nu dragule! E scris să se întâmple. Iar... Hi-hi-hi-hi-hi!”

Înainte să dai de obeliscul adus din Egipt, plantat pe beton, stă ridicată o roată uriașă, cum este cea din Londra. Oamenii care vor să vadă Parisul din susul roții plătesc să se învârtă. De-sigur ești învoit să urci în vârful turnului Eiffel, tot contra cost. Da-da. Și de-acolo te bucuri de panorama orașului, dar există și alte locuri. Ce să vezi? O aglomerație urbană. Celebră, na!

Victor Chematu stă și privește în zare, dincolo de obelisc, dincolo de Câmpiile Elizee, până la Arcul de triumf al Stelei. Abia se vede încolo, dar pozele mărite sunt clare. Pare o zi bună și uscată exceptând parcul. Să se întoarcă acum „acasă”? E obosit însă… e parcă prea devreme… La naiba, e la Paris, iar la Paris nu se doarme! Ce știți voi? Parcă te ia uneori o lehamite de tot. Și oboseala. Se uită la oameni și-i vede ca pe niște umbre pierdute în hades.

„În autobuz mai erau două persoane și cu șoferul, patru. O stradă întunecoasă numai câteva clădiri aveau ferestre luminoase, iar lateral, pe margine, fugeau niște patrupede cu fețe de maimuță. Pe stradă, pe clădiri, pe rând, din când în când. Mașina frână mișcându-se ca o piftie și pufăi ca o expirație de balenă: „Pfuu! Ăăă!”

–        Final de călătorie. Evacuați!

„Eu” nu a avut timp de gânduri că ateriză în stradă într-un mod curios (pentru cine vrea), invers cumva, altfel zis cu capul în jos. Se afla exact pe mijlocul străzii care în niciun caz nu era strada Gagou... eh, cum am zis! Pentru cineva cu traseu dinainte stabilit orice diversiune nu era decât o încercare pentru a-l motiva să atingă ținta sa. Nu voia să întâlnească o maimuță, pisică sau... pe drumul său. Se pare că era de rău augur. Nu știu ce făcea cu picioarele în sus, ori dacă măcar avea picioare, însă curând află că stătea astfel deoarece trebuia să intre într-un canal pe stradă. Cu capul în jos, era singurul mod în care s-ar fi putut intra. „Eu” lunecă înăuntru unduindu-se ca un pește, ca un somn cu mustăți. Era într-un tub lung cu numeroase ramificații, făcut din blocuri de piatră dreptunghiulară, cu  inscripții la locul de ramificare. Toate începeau cu litera B: Bambi, Barbizon, Baltimore, Brillantine,... Cu „B”. Vă imaginați că s-a întrebat o clipă cine este sau ce anume are de găsit, de ce merge încolo? Că a pus măcar o întrebare? A pus o întrebare unui individ care vindea hotdogi pe marginea străzii Bass. L-a întrebat: „Unde este contrabasistul?” Și a râs. Pentru individul care avea costumația tradițională de clovn, cu pălărie roșie, costum în carouri roz cu alb, botine cu ciucur, nas rotund și față vopsită, întrebarea nu era deloc nepotrivită, era… singura întrebare pe care o aștepta. Imediat a tras spre el mașina ambulantă în care fierbea crenvurști și a dat deoparte cutia, lăsându-i în față un joc clasic pe care ar fi fost obligat să-l joace oricare trecător prin urmare... Într-o parte erau pietrele de domino, în partea cealaltă bilele colorate diferit. Doar o lovitură era permisă și acea lovitură avea o precizie pe care dinamica i-o oferea după primul impact. Serios, era principalul lucru pe care-l putea realiza o persoană după existența ei. O lovitură de esență! „Eu” se concentră cu teamă. Își aminti că nu ratează niciodată. Simți că devenise o bilă, se rostogolea, iar înainte, departe și apoi tot mai aproape, îi zări pe adversari. Erau niște persoane fără figură, niște popice. Atunci porni să se rotească în mai multe sensuri. Înainte, înapoi, dreapta, stânga, sus, etcetera. Își ținea ochii în exterior și vedea lumea fragmentar. S-a rostogolit mult timp astfel, ori numai a stat într-un loc și lumea s-a învârtit – da-da, sigur era lumea – și a căzut, sau a fost depus de ceva ca un fund de găină apoi a mers ușor până s-a izbit de altă bilă. Un strigăt a izbucnit de-afară: „Iată bila cu numărul șase-șase”! A fost ușor scuturat și i s-au lungit două picioare. A fugit poticnindu-se ca un copil prostuț. A fugit, a căzut... A fugit... Gravita. Lumea era lumea astrelor, iar mișcarea lui era alături de astru. Drumul astrului era și drumul său deși doar se rotea împrejur. Nu știa decât să se rotească. Înțelegerea sa era înțelegerea rotației și a cataclismelor personale. Se afla într-o lume a durerii, o lungă existență în care nu era înțeles, limbajul său nu avea sens decât pentru astru. Astrul îl vrea, astrul îl atrăgea... Era spiritul care se contopește cu Marele Spirit și punct. Marele Spirit s-a spart. O masă deplină de spirit s-a murdărit din nou. „Eu” văzu interiorul unei clădiri mari. Auzea pașii cum treceau apăsat pe culoare. „Trec urme de pași pe sfera mea goală”, spunea clădirea. Un alt spațiu fizic? Simțea o lipsă în el, ceva drag plecase definitiv. „Ce-ai zis?” Îl cunoscuse dar… Dar nu era real. „Eu” se mișca prin acel loc pe care-l căutase: Palatul Justiției. Clădirea rezona pe holuri. Chema, invoca. „A-a-a-ai-i-i, schia cama vo-o-oci-ra solomatica-a-a-a-i-i-i”. Cumva… Era un cântec, o chemare irezistibilă… „O-o-o-oricata-ma-a-a-i-i-i, eeaai-i, tia-a-mariata-a-a-mai-i-i...”. „Eu” intră în camera din care se răspândea un fum gros aromat. „La-a-oi, laoi pinderata-ma-a-i-i...” Atunci văzu un stativ etajat format din câteva scânduri acoperite cu bucăți de mușama colorată. Deasupra se aflau ofrande diverse, băutură, mâncare, lumânări, măști, și sus central, imagini sculptate naiv, cu bărbi puse,... Era întuneric împrejur, lumina tremurată a lumânărilor și vocea unei femei transmisă printr-un tub gros de cauciuc: „Ea-a-a-a-a-i-i-i! Mariata ma-a-ai-i!”.

–        Cine ești, a întrebat „Eu” ?

În momentul acela femeia s-a prăbușit.”

–        Bonsoir, Su!

S-a aplecat să descalțe ghetele umede. Ce desfătare să-și odihnească picioarele-n papuci! Trecuse prin supermarket și adusese o sacoșă cu tot felul de alimente. Își luase o supă de pește specialitate bretonă și renumita quiche lorraine la plic, plus șuncă și brânză. Schimbase puțin brânza deoarece nu a găsit ce cumpărase înainte. Pe drumul spre supermarket și retur a privit prostituatele chinezoaice care așteaptă pe trotuar în fața clădirilor. Oare ce meserie practică Su? Ce-i pasă? Au vorbit puțin despre ziua aceasta epuizantă, Su i-a zis mândră că are un nou oaspete care a plătit zece zile și-acum Victor își prepară ultima Marguerita. Combinată cu... Vai, ce putoare are supa…! Ia masa în camera lui. Să o arunce imediat, să o mai păstreze? S-a reținut să ducă borcanul la recipientul de gunoi de față cu gazda. Înăuntru s-a instalat un miros greu… Uh! Și nu poate deschide geamul, iar dacă l-ar deschide ar suferi de frig. A introdus borcanul într-o pungă de plastic. Ce pot înghiți francezii și se laudă că sunt delicii! Cumpărase zeama aceea la sfatul fiicei sale. „Din supermarket poți lua și supe, foarte gustoase și sănătoase.” Ea își cumpără frecvent. E bine să nu iei de bun, mereu, la propriu, ce ți se spune. În fine, altă supă nu găsise.

Uite, fratele său, Radu, îi scrisese un mesaj pe WhatsApp: „Comment ça va”! E un fel de Hello în limba franceză. A fost emoționat. Îi răspunde tot franțuzește, o… O prostie… Ar fi putut să-l sune dar se teme să nu îl deranjeze. Nu era deloc bine când l-a părăsit… Cum te mai trădează trupul și mintea! Nu este suferința ultima frontieră? A vorbit doar cu Gabriela. Nevastă-sa, Maria, e la teatru. I-a scris să nu o deranjeze până după 10 seara. Nici Gabi nu e bine dispusă. Are de lucru. E drept că 10 la București e 9 la Paris, doar că la 9.30 p.m., s-a întins în pat și a adormit. Mai întâi a fost trezit de Maria să-i audă impresia despre piesa de teatru, apoi s-a trezit în toiul nopții să meargă la toaletă. A încercat să fie silențios, să nu deranjeze. Nu se simte deloc în largul său. Îi pare grotesc. Și să facă duș e neplăcut. Când se dezbracă e atât de rece încât tremură de frig, și până să se încălzească apa… Se teme să nu răcească. De o răceală are nevoie și gata! Vorba lui Radu. Ce naiba îi trebuie, Parisul?

Și a mai fost o noapte și a mai fost o dimineață. A fost a treia zi. În versiunea aceasta ușor modificată, săptămâna a început joi (ziua lui Jupiter), prin urmare, a patra zi trebuie să fie… duminică (zi de relaș pentru muncitori, zi de preamărit Atotcreatorul).

 

 

 

D

uminică se anunță o zi mohorâtă. Plouase peste noapte, iar asfaltul e încă umed. Nu știu ce l-a dat afară din casă la o oră foarte matinală. Puțin după ora 8 a.m. a ajuns lângă Centrul Pompidou, pentru a vedea Muzeul de Artă modernă (și contemporană). Acolo, nimeni. Construcția aceea futuristă, absolut horror, înecată în mediul arhitectural stil Empire, clasic franțuzesc, pe care nu se va încumeta nimeni să-l mai dărâme pentru a face alte asemenea trăsnăi (de parcă asta se poate prevedea!) este parcă o mașină imaginată de un puști pentru a toca orice, să zicem carne. Povestea potrivirii sale în spațiul Empire este povestea controversei în care întotdeauna cedează cel care primește ceva. De fapt este mai mult decât un muzeu, decât niște săli de expoziții, decât o bibliotecă publică „d’information”, este un centru de educație. Și aici, s-a descărcat metroul de Victor Chematu. Văzând că e chiar nimeni, s-a mai uitat o dată la orar. Nu domnule, nu e păcăleală, centrul stă deschis zece ore dar de la… 11.00. Au! Ce poate face 3 ore? Nu gândise niciun moment că este asemenea program la muzeu.

Toate muzeele din Paris sunt în pauză într-una dintre zilele săptămânii, duminică, luni sau marți. De aceea a trebuit să-și aleagă ziua și locul de vizită. Deci duminică… Alături este așa-zisul atelier al lui Brancusi – pentru cine nu știe, sculptor francez de origine română. E închis și-acolo. „Unde să merg, Doamne?” N-a dat cu banul. Știa că nu foarte departe se găsește muzeul Picasso. Nu cred că s-a pus vreodată problema ca Picasso să fi fost pictor francez de origine spaniolă, deși a cunoscut celebritatea în Franța. Nu. Dar cu românii este altceva, iar altceva-ul pleacă din frustrare. Puteți constata, cititori ai mei, cine înfige acest sentiment în inima slabă a concetățenilor. Les nouveaux boyards – noii boieri. Clasa de îmbogățiți care comandă politica. Aceasta și interesele străine. Ele pun condiții incompatibile cu aspirațiile oamenilor cinstiți. Și se produce frustrarea, dezertarea, pierderea mândriei, deznaționalizarea... Am luat-o razna? Sunt frustrat. La fel e Victor Chematu.

Muzeul Picasso, fir-ar să fie! Cu cât pare să se apropie, parcă se îndepărtează, și plăcuțele care-l anunțau în zonă au dispărut. Ar fi trebuit să se afle într-un palat. Victor Chematu se sfii să întrebe pe cineva. Nici nu prea circula lume în zonă. Ce-ar fi găsit acolo? De Picasso știa că a fost unul dintre cei mai prolifici artiști. Desena continuu. Oricare desen al lui, semnat, era valoros. A trăit 92 de ani. Destul pentru un artist a cărui viață a fost oricum frumoasă. Iar celebrul Pablo a fost binecuvântat de Fortuna. Victor a văzut numele afișat undeva dar nu a găsit o poartă deschisă și s-a dus mai departe…

Acum este în Place de Vosges. Pe mijloc e un parc închis. Se uită bine la careul de clădiri. Vechituri. Undeva este casa memorială a lui Victor Hugo. Ce poți vedea într-o astfel de casă? Relicve, lucruri de nimic pe care le ura și remarcabilul. Și busturi. Ah, cât îi displac astfel de statui! Cele mai numeroase, bronzuri. Toate statuile din bronz sunt odioase. De ce? Mă întrebați? Niște còpii după joaca în noroi a copiilor bătrâni. Se oxidează, se fac ca naiba, negre, murdare și se curăță costisitor… Mai lăsați-mă! Poftim, coloana colosală din Place de la Bastille. O chestie de bronz cu statuie aurită-n vârf. Pe cocleala bronzului sunt scrise cu auriu numele victimelor din timpul Revoluției de trei zile, „Les trois glorieuses” din iulie 1830. Bastille, fortăreața închisoare Bastille! Pe cuvânt, are rezonanță pentru toți cei care au citit ceva despre Marea Revoluție franceză din 1789. Nimic. Totuși, acolo este sala operei din Bastille. Moderna sală, etc. în care se joacă, poate chiar azi, Turandot de Puccini. Are reclamă. Fără Pavarotti, că a murit demult. Altceva decât Palais Garnier, doar că stă în arondismentul 11. Și n-ar fi departe nici „L’Hôtel de Ville” dacă simți cum trece timpul și revii la centrul Pompidou – Pompidou a fost un președinte francez prin anii 70 din secolul trecut. Nu s-a pus numele arhitectului pentru că era o echipă italiano-americano-anglo-irlandeză de arhitecți. Niciun francez.

L’Hôtel de Ville deci, sediul primăriei Parisului. Victor l-a luat la poze. Știa de el. Avea chiar presentimentul că nu este bine apărat. De cine, bătrân nebun? De cine să fie apărat?

„Nu se permitea circulația civililor pe stradă decât per pedes dar, bineînțeles, nu în zona carosabilă și nicidecum pe partea unde se afla Primăria. Nebunii încă aveau acces până la zidurile de saci cu nisip. Acolo erau desfășurate trupe cu mașini, roboți, cu arme de precizie. Gen Ban Gergberz, cu cascheta dură din păr de lamma împletit și așezat într-o mie de straturi suprapuse, gri cu umbre maronii, prinsă rigid sub bărbie, făcea efort să transmită ordinele sale verbal, în special vocalele (în tinerețe fusese cântăreț în corul bisericii, avea obiceiul să deschidă gura mare când vorbea):

–       Hex Garlemarre ocupă obiectiv 2 cu trupa de geniu!

–       La ordinele dumneavoastră mon gen!

–       Mișcă, mișcă, mișcă, mișcă,... Firroux, care este situația în amonte?

–       Totul în ordine, mon general!

–       Fiți foarte atenți, am fost anunțați că va fi un atac iminent.

–       Unde, domnule general?

–       De-aș ști unde crezi că aș sta în loc? Trebuie să fim atenți pentru a contraataca. Înțelegi?

–       Am înțeles.”

 

„Trecuse bine de amiază când a șarjat pe rue de Rivoli „Cavaleria sfinților”. Era ora când nimeni nu aștepta un atac deși ziua aceea fusese cumplită încă de dimineață. Doar generalii puteau să viseze diverse scheme de atac și apărare în toate momentele și condițiile. Era ca și cum le executau pe terenuri de luptă virtuale. Vocea generalului Ban Gergberz a răsunat în casca fiecăruia.

–       Militari, urgent la posturile voastre!

Ordinele s-au succedat, de această dată transmise de la fiecare superior către subalternii săi.

–       Hex Garlemarre să se ridice un zid de protecție!

–       À vos ord...

Atât a mai putut spune bătrânul colonel al trupelor de geniu. Un proiectil a lovit în plin centrul său de comandă. Într-o clipă au luat foc și a explodat cu totul. Atacul era incredibil de puternic, iar ceea ce venea spre ei, un front... de gheață. Când au văzut „aparatele” ieșind din fumul împrăștiat și modul cum se avântau în haită, militarii au fost intimidați. Apoi s-au protejat pentru a putea să replice. Trei minute a durat atacul „Cavaleriei”. Au fost cele mai lungi trei minute din viața supraviețuitorilor. Sirena care anunța declanșarea sistemelor ce udau din exterior clădirea primăriei țiuia de zece minute când posturile de luptă au fost reocupate de trupele de apărare. Atacatorii dispăruseră.”

Nu, cât a stat Victor Chematu acolo, nu a fost niciun pericol pentru clădirea primăriei Parisului. Atâta doar că părea părăsită. O clădire mare, veche, din piatră cenușie, cu o largă esplanadă… Merge înainte, face o poză singuraticului turn Saint Jacques și, nu știe cum s-a învârtit… ha! Chematu se oprește să facă o poză restaurantului cafenea „Le Paradis” așezat la colț, între străzi – evident că nu sunt clienți așa devreme, duminica… dar a ajuns iar în apropierea Centrului Pompidou. În fața lui, de-a lungul străzii, s-a format o coadă. Mai are de stat vreo oră. S-a așezat docil la coadă și a dârdâit privind oamenii care se așezau la rândul sinuos. Cei mai mulți sunt tineri și se cunosc între ei. Destui negri și arabi, mai ales adolescenți. Aici n-a văzut chinezi! I se păru că este cel mai vârstnic… dar nu. Parcă sunt și mai bătrâni. Este oarecum amuzant să stai printre tinerii francezi. Au un chef să ciripească dimineața… Ce naiba caută la muzeu duminica devreme? Nu par aduși de profesori. Au venit singuri. De bună voie!? Unii intră în față și îl scandalizează. Uite că se practică și aici! În loc să avanseze dă înapoi. S-a deblocat intrarea după ora 11, poate chiar 11.30. Sunt două intrări, se caută bagajele apoi toată lumea o ia în sus. Nici măcar nu există un control pentru tichete! Înainte! Sunt scări rulante care îl duc sus. Unde să meargă? Nu vede vreo intrare în muzeu. Merge la ultimul etaj, acolo e defectă scara rulantă, face sport, după aia coboară și urcă iar. Nu este niciun muzeu! Încet-încet, descoperă biblioteca. De fapt bibliotecile. Gândește că nu ar fi rău să vadă. Mulți ani a vizitat biblioteca franceză din București. N-a mai fost acolo din momentul în care francezii i-au zis „institut”. Biblioteca din centrul lui Pompidou este uriașă față de mica bibliotecă a micuțului institut francez de pe boulevard Dacia – precum brandul lui Renault – rânduită totuși în aceeași idee. Există monitoare pe care poți căuta lucrările, să găsești unde se află. Până la urmă Victor Chematu se așază la o masă cu o carte în față, o răsfoiește un pic… „Ce naiba fac aici? Cum ajung la muzeu?” Duce cartea la loc și caută o ieșire. Uite un tip care doarme în fața monitorului. Poți vedea filme acolo, mulți tineri se documentează, studiază, probabil… Nu poate ieși prin bibliotecă, e cazul să revină la scări și găsește un culoar, jos, care îl scoate în zona unde intră cei care au achitat intrarea la muzeu. Desigur, se intră prin altă parte, prin spatele clădirii. Chematu a pătruns acolo, incognito, fără să plătească. E drept că permisul său ar fi fost acceptat. Nu a văzut pe cineva să facă ce a făcut el însă este un mod de a ocoli taxa. Unșpe euro? Aproape un prânz! La parter este un mare restaurant cu prețuri rezonabile. Nu și pentru Chematu.

Muzeele și expozițiile stau sus. Urci pe scări rulante prin niște tuburi asemănătoare colonului și iei etajele la rând. Oau! Construcția aceasta de fier este cumva abstractă deși, în mod cert concretă, asemănătoare artei prezentate înăuntru. O artă creată de cyborgi – oameni-mașini, până la urmă. Oamenii pe care îi știm se modifică. Tind să treacă dincolo. Mai întâi o fac potențații. În rai e bine să stai cât mai mult și să o iei de la capăt… Lucrările acestea devin tot mai seci, nu mai au ce exprima, deși, la Muzeul de artă modernă, găsești și opere, sau expoziții ale expresioniștilor. Cei mai cunoscuți au fost germani. Otto Dix are aici vreo zece lucrări, dar sunt și alții, iar gruparea „Călărețul albastru” (Der Blaue Reiter) are deschisă o expoziție.

A găsit lucrări ale cubiștilor, fauviștilor, până și „Doamna în negru” a lui Amedeo Modigliani… Se spune că o tânără franțuzoaică s-ar fi sinucis după moartea lui – fusese tuberculos. Modigliani, renumit pentru portretele sale, i-a fost discipol lui Brancusi în sculptură. Există și în acest muzeu o lucrare a lui Brancusi, numită „Foca”. Se știe că Brancusi a făcut și refăcut parte din lucrările sale din materiale diferite: marmură, granit, metal, lemn… A căutat forma perfectă, le-a șlefuit mereu, cât a putut.

Mai sunt câțiva artiști români expuși la Centrul Pompidou. Mai întâi găsești desene ale lui Victor Brauner. Brauner –  pictorul chior, a fost victima unui scandal de bistrou, în care nici măcar nu se implicase – s-a instruit în pictura de șevalet la București, iar la Paris, a făcut ceea ce se chema, artă suprarealistă. Nebunia aceasta fusese lansată de poetul francez André Breton într-un manifest îndeajuns de aiuritor, cum a fost de-altfel tot curentul artistic. Privind cele câteva informații despre ce-a fost, câteodată refuzi să crezi în adevărul lor. Cum naiba să se laude bătrânul acela care fumează dintr-o pipă uriașă cu isprava sa din tinerețe? Ce s-a întâmplat cu el? Nu a mai evoluat? Victor Chematu a văzut „biroul” lui Breton, alții îi zic „atelierul” și „peretele” lui Breton, unde sunt adunate obiecte colecționate de poet, multe dintre ele africane. A fost o perioadă de descoperire și influență a artei africane în arta europeană. Zece ani înainte pictura japoneză uimise și atrăsese artiștii europeni…

Este acolo, între lucrurile de pe masă, un soldat african cu picioare scurte, îmbrăcat în platoșă, cu coif pe cap și un falus bine poziționat pentru atac. „Falnici” sau „făloși”, utilizăm o familie de vorbe românești cu această rădăcină grecească.

Destui artiști plastici au avut mare succes în arta suprarealismului și cel mai la îndemână, care este îndeajuns de popular și după moarte, e Dali. Salvador Dali a știut să-și facă reclamă în mass-media cât a trăit, rămânând astfel, încă, în memoria celor vii.

Dar în muzeu poți găsi opere ale artiștilor care trăiesc încă. Și nu doar în galeriile cu lucrări care se vând. Nu. Chiar aici, Victor a văzut o pictură a unui tip numit Adrian Ghenie. Nici omul acesta nu stă în România. Parcă locuiește la Berlin, dar chiar nu contează. Are un tablou mare aici, un personaj central strănută ori pare să-și sufle nasul iar mucii (mă scuzați dacă sunteți la masă) sunt aruncați pe pictură. Cam asta e, în general, tehnica. Alterarea unei imagini bine construite, cu pete consistente de vopsea, de culoare contrastantă, dă bine… Pe Adrian   l-a cam îmbogățit, însă, nu trebuie să ne facem gânduri aberante, și cheltuielile sale au crescut în ultimul timp.

Din zona picturilor figurative, Victor a fost Chematu în lumea abstracției. I-a fost greu să intre într-un tunel. Îl durea zona lombară când se apleca. Abia a putut trece… Și dacă n-ar fi făcut-o ce se întâmpla? Sunt prea puține personalități artistice notorii, care au transmis ceva, cuiva. Victor primise cândva albume de picturi cu viermișorii lui Juan Miro, rețelele de linii drepte intersectate ale lui Mondrian, ciudățenii inspirate de… ori nu, încărcate de vopsea ale lui Dubuffet… Acolo a găsit mai mult. Să fac o enumerare a artiștilor contemporani? Niciodată. Totuși-totuși. La loc de cinste se află „Pișoarul” lui Marcel Duchamp, prima „operă” a unui deja consacrat, care și-a permis să ia arta în derizoriu și, să emită de la însuși El, „ceea ce atinge artistul se transformă în operă de artă”. Dar cum poți deveni această zeitate: „artist”?

După 1977, adică după cutremur, a ajuns la el o revistă cu un articol consistent despre arta contemporană promovată la Centrul Pompidou și expozițiile deschise înăuntru, cu lucrări artistice ale momentului, mai mult decât îndrăznețe. Cea mai hulită prezenta un pahar cu lichid gălbui pe care fusese lipită o etichetă și titlul scris al lucrării de artă: „Urine”. Pamflet, am zis eu altceva?

Ce dacă se spunea că încet dar sigur polul noii generații de artiști s-a mutat în America, ce dacă erau prezentate tablourile lui Pollock, ori-ori, se vorbea despre „Noua Figurație”, un curent de pictură americană și altele, în special lucrările arhitecturale contemporane din… aproape toată lumea, ce dacă arta lumii este deja mult prea complexă și greu de cuprins de o competență, iar cuvântul „estetic” este un flash fără referință artistică, ce dacă…  

Victor a dat să urce la etajul unde era deschisă o expoziție, însă intrarea e pe bani și nu crede că banii lui ar susține cariera unei doamne care își vinde lucrările și cărțile. Cărțile nu sunt despre ea. Sunt scrieri despre alți artiști sau de artiști, foarte bine, frumos, editate. Să fim sobri! La ce ajută să plătească pentru a vedea lucruri care nu-i par grozave? Trebuie să trăiască bine și doamna aceea…

A coborât. La parter sunt locuri unde se poate odihni. Gândește să își consume sandviciul și să bea apă. Nimeni nu mănâncă acolo. Sus, la masă, la restaurant… Se uită. La restaurant sunt chelneri care vin repede să ia comanda… Nu. Se ascunde puțin, cât se poate, și mănâncă. Parcă înghite prea lent. Mestecă greu, alunecă anevoie totul pe gât. Lângă el vin niște copii. Ajung și părinții. Copiii încep să urle. Au ceva de împărțit… Renunță să mănânce tot. Acum să bea. Gâl-gâl…! Nu își amintește să fi văzut pe cineva mâncând pe stradă. Înghețată? Cine mănâncă înghețată în februarie? Afară plouă. Nu oricum, plouă torențial, bate și vântul. Își scoate umbrela și deodată vântul i-o trage din mână. Trage și el îndărăt iar umbrela se-ntoarce. Este udat de ploaie, își îndreaptă umbrela și merge spre micul muzeu al lui Brancusi, numit atelier. Coboară la subsol. Nu sunt mai mult de doi vizitatori. Intrarea e gratuită, totuși măsurile de securitate nu sunt diferite.

Toate lucrările lui Brancusi, câteva dintre ele nefinisate, plus uneltele și bancul de lucru, sunt așezate în trei camere, așezate în careu, pe mijlocul sălii, împrejur holul, iar pe pereții holului sunt vorbele: povestea lui Brancusi, cum a primit statul francez donația artistului, ce a spus Brancusi, cum s-a hotărât mutarea atelierului din vechiul spațiu acolo...

Aici am găsit locul să introduc apologul brancusian: „V-am lăsat săraci și proști și vă găsesc mai săraci și mai proști”. Se pot permuta săracii și proștii. Distracția aceasta se întâmplă deoarece valorile, deștepții, pleacă din țara România, cum făcuse și el, își încearcă norocul departe, acasă nu rămân decât proștii și obtuzii care sărăcesc locatarii, mintal și de resurse. Restul e – repet – frustrare. Brancuși s-a simțit frustrat nu numai de autoritățile comuniste din România care i-au nesocotit donația, ci și de autoritățile americane. Și acolo fusese desconsiderată munca lui de artist. Ulterior a câștigat în instanță recunoașterea lucrărilor sale drept „opere de artă”. Și poate că asta i-a crescut prestigiul…

Atelierul lui Constantin Brancusi s-a umplut de tineri. Au venit să se adăpostească de ploaie. Unii se uită înăuntru. Găsesc pliante. Ce poți vedea acolo? Ha-ha! Totuși sunt și vizitatori care privesc cu interes. Nu este bună ideea îngrămădirii obiectelor. Nu înțelegi deloc modul de lucru în atelier. De-acolo trebuie să afli povestea vieții unui artist.

Afară! Timpul trecuse deja, dar nu era mult peste patru după amiază. Întorcându-se cu metroul i-a trecut prin minte să oprească la stația Artes et métiers cu un interior aparent construit din tablă de cupru. Este chiar așa? Muzeul nu e departe de ieșirea din gura de metrou. I s-a spus să se grăbească deoarece la 6 p.m. vizitatorii vor fi dați afară.

Victor Chematu și-a amintit că mai văzuse undeva un muzeu asemănător, cel puțin aranjat în felul acesta. Unde? În București… Este un fel de muzeu al civilizației. Există prin orașele lumii câteva numite chiar așa. Drept este că exponatele de artă plastică lipsesc. Poți vedea, în fugă, aparate de măsură de toate felurile, folosite în domenii industriale, obiectele finite create de om de-a lungul istoriei, care i-au schimbat încet-încet calitatea vieții. Înăuntru sunt numeroase mașini, chiar laboratoarele unor somități în științe cu aparate sau obiecte folosite atunci când au făcut descoperiri esențiale, multă ceramică și sticlărie și moț, peste toate, o locomotivă și două planoare vechi-vechi, de la începutul secolului al XX-lea. Chematu a făcut un pic de cros deoarece când s-a făcut anunțul de evacuare nu se apropiase de zona de ieșire. L-a crestat pe răboj. Îl văzuse și pe-acesta!

Trenul și unul dintre avioane stau în interiorul unei biserici. Este de neînțeles această simbioză, dintre muzeul tehnic și biserică…

În apartament a dat de gazdă. Su a vrut să fie amabilă și i-a oferit de mâncare. De trei zile ținea în frigider, pe farfurie, o movilă mare de paste tip melcișori, care nu scăzuse deloc, deci nu consumase din ea. Inițial a refuzat, apoi, fiindcă Su insista, a acceptat să încălzească o parte mică, să amestece cu ton și brânză. Apoi au discutat. Ea este freelancer, el este… scriitor. Scriitor? Scriitor de insucces. Cum vine asta? Femeia l-a privit ca pe un individ bizar. Ce vrea să spună? Adică nu îl citește nimeni. A! E plină lumea de ratați care nu aduc vreun beneficiu minții noastre. Mai mult ne încurcă. A mai venit și cu enigma aceasta: „Eu am stricat Parisul.”? Credea că nu l-a înțeles. Cum să-l strici? „Am scris o carte despre sfârșitul orașului Paris. Dar e în limba română. Nu reușesc să o traduc. Am niște promisiuni…”

Su s-a retras, vizibil plictisită. „Eu am deteriorat Parisul!” Dificil să vină în apartamentul ei oameni de calitate. Oferă condiții modeste, cunoaște persoane modeste… I-a lăsat și un pahar cu vin. O masă moca pentru un  pârlit, ce era. Românii au renume rău în Franța. Mulți cerșesc, alții fură, femeile se prostituează. Copiii țiganilor români (numiți scrupulos de francezi „rom”-i) sunt noii „gamins de Paris”.

„Paris, magicianul, aștepta așezat ca o strigă pe cornișa unei clădiri nu prea îndepărtate. Orașul era negru, bântuit de proiectoare ce luminau sus și jos norii și clădirile asemănătoare stâncilor aruncate de munte pe un platou imens. Se auzeau motoare, câini și ciori, apoi zgomotul de motoare s-a apropiat de el amplificând și tumultul unei tulburări subterane. O nouă erupție își căuta locul prin care va izbucni. Și iată! Un vârtej a străpuns clădirea și s-a ridicat în cer luminând ca soarele. Două stele se învârteau una în jurul celeilalte, parcă s-ar fi admirat reciproc, s-au stins, apoi s-au aprins iară și când s-au izbit lumina i-a orbit pe muritori și un vânt asemănător curentului piroclastic tras de vulcani a zburat casele și tot ce umbla pe străzi sau deasupra lor. O explozie nucleară s-a produs, probabil la două-trei sute de metri mai sus de clădiri. Între toți cei prinși în acest dezastru unul singur știa ce se întâmplase cu adevărat. Chiar el a fost lovit de puterea exploziei dar nu avea cum să sufere defecțiuni, era indestructibil în situații de simplu contact fizic. Se putea vorbi despre Dezastrul final?”

„Ploua. Orașul era întunecat și stăpânit de o liniște macabră. Nu se vedea, nu se auzea, iar mirosul era afumat și condimentat de arome nepotrivite unui spațiu pe care se stabiliseră comunități umane. S-a risipit praful dens, după ce au căzut brusc toate zidurile sprijinite de curentul aerului care se întorsese din expansiunea inițială, s-au stins primele incendii, au rămas pentru un timp scrâșnete și țiuieli de natură artificială... Repaus. O stare de așteptare... În zona exploziei s-a ridicat un trunchi de con din materiale și resturi de clădiri. Se construise, de la sine, un mausoleu. Târziu, mușuroaiele au început să viermuiască. Erau oameni răniți care își păstraseră viața și căutau ajutor. Atunci a plâns orașul, s-a umplut de vaiete, apoi au sosit salvatorii. Nu erau distrugeri totale, numai o parte restrânsă fusese lovită de o deflagrație fără precedent. Cred că Pigalle murise, muriseră secole de petreceri și voie bună, am văzut că se povârnise ușor catedrala Montmartre, căzuse într-o parte, se făcuse un gol fumegând prin nordul orașului, însă partea de dincolo de Sena era aproape intactă, exceptând resturile atentatelor.”

Victor Chematu a adormit însă nu s-a simțit deloc confortabil. A adormit și s-a trezit, apoi nu a reușit să adoarmă decât spre dimineață… Era chinuit și de constipație. Nu este recomandat să locuiești alături de oameni care nu te cunosc în asemenea situații grave. Nimeni nu râde?

Și a mai trecut o seară și a mai venit o dimineață…

A fost ziua a patra.

 

 

 

D

epășise jumătatea vizitei sale în Marele Paris. Își rezervase ultima zi pentru vizita la Luvru. Deci, astăzi, a luat-o în jos, pe bulevardul de Belleville… Să meargă încolo!

De la intersecția „de Belleville” făcute între bulevardul și strada cu același nume, mergând spre Père-Lachaise, oamenii din jur și-au schimbat culoarea, au devenit, majoritar, arabi. Ici-acolo negri dar n-a văzut picior de chinez, de parcă cele două rase s-ar exclude reciproc. Spuneți că arabii n-ar fi o rasă distinctă? Poate că ei vor să fie.

Victor Chematu și-a făcut socoteală că poate ieși repede în centru mergând pe deasupra liniei de metrou, dar metroul nu circulă sub bulevardul de Belleville. Așa că a ajuns la intrarea în cimitirul Père-Lachaise, pentru nerecunoscători, locul unde stă ascuns mormântul muzicianului Enescu. Cimitirul Père-Lachaise e un fel de muzeu, cu alei mari, sculpturi, nume de foste personalități.

„Între umbrele care se grăbeau deasupra capitalei, umbrele porumbeilor din Père-Lachaise erau printre cele mai iubite. Oamenii veneau să îi vadă convinși că sunt sufletele nevinovate ale defuncților care îi așteaptă și le cer să nu îi uite. A fost construit un mic monument al porumbelului cu o inscripție gravată, apropiată ca înțeles de ceea ce tocmai am spus, iar acolo se strângeau păsările la anumite ore când veneau mai mulți vizitatori. Datorită lor (și altora) cimitirul se jigărise dar se formase un grup de apărare al păsărilor deoarece autoritățile ar fi vrut să le pună la fript. De altfel faima de muzeu en plein air se consumase de multă vreme, fuseseră scoase aproape toate statuile datorită legilor musulmane, care se aplicaseră numai acolo, iar pe aleile sale nu mai rătăceau turiști, doar rudele morților și, probabil, stafiile morților, dar pe-acestea nu le vedea oricine. Nu știu care dintre ele își plimbau câinii pe alei marcate cu excremente și puteai auzi când se întâlneau: „Spune frumos, bună ziua!”, iar câinele educat zicea haou-haou...”

La intrare, zidul e construit în semicerc, iar poarta, larg deschisă, îl invită… „Vino Chematule, ce aștepți?” A avut o pornire însă a renunțat. Nu-i plac cimitirele. Este o simplă bazaconie a condiției omului, iluzia că își poate eterniza existența. În Père-Lachaise găsești mausoleul lui Thiers. Individul, omul politic Thiers, e renumit pentru victoria împotriva Comunei din Paris. A pus să fie omorâți niște orășeni, viteazul! N-ar fi mai bine să nu umbli prin cimitire?

Victor Chematu este dus de picioarele sale pe Avenue de la République și n-a mers mult până să vadă renumita statuie din piața Republicii. S-a învârtit puțin împrejur, apoi a luat-o pe bulevardul Saint-Martin, primul din cele 6 mari bulevarde care-l însoțesc până la Galeriile Lafayette. A făcut poză terasei restaurantului „Pachidermul”, o mare terasă, goală, apoi s-a dus încolo. A observat că toți francezii care merg pe trotuar se grăbesc. A vrut să țină pasul cu o tânără și a trebuit să facă efort. Și omul acela… Negrii nu. Ei sunt mai relaxați. A văzut o construcție asemănătoare unui arc de triumf. Este Porte Saint-Martin, iar la ceva peste o sută de metri o vede pe a doua, asemănătoare, Porte Saint-Denis. Pe porte Saint-Denis e scris auriu Ludovico Magno. S-a îndepărtat ușor în zonă și a ajuns la Gara de Est. O familie de chinezi tocmai căuta un hotel în zonă și s-a precipitat spre intrare după ce l-a găsit. Îi privește și se întreabă cât poate costa o cameră de hotel. Pe el îl costase în jur de 30 de euro pe zi…

A revenit lângă poarta Saint-Denis și s-a dus mai departe pe bulevard. Pozează cafenele, bistrouri, braserii, chioșcuri unde găsești ziare și ilustrate cu magneți, apoi vede o clădire, cu o sală ori mai multe, de cinema, se numește Rex Club. Continuă plimbarea pe Marile Bulevarde, după Saint-Denis este Bonne-Nouvelle, Poissonnière, Montmartre și, la final, Haussement. Șase. Pe unul dintre ele, pe partea dreaptă este muzeul figurilor de ceară, Mme Grévin. Există altul, parcă mai cunoscut, la Londra, Mme Tussauds și probabil mai sunt, dar „Paris Pass” nu e valabil aici, iar intrarea se deschide la 25 de euro ceea ce nu îl face prea atractiv. Nu pentru Victor Chematu.

Galeriile Lafayette arată ca un mall pentru lucruri de firmă. Înăuntru se desfășoară o formație de securitate alcătuită exclusiv din negri, foarte mândri, îmbrăcați la costum cu cravată. Chiar dacă trece pe-afară și nu intră, se simte privit de ei. Și nu intră. Ce să caute? Oricum nu ar cumpăra ceva. De-acolo, traversând, ajunge la palatul Garnier. Palatul poate fi vizitat cu 11 euro. Nici aici nu e valabil Paris Pass-ul și ar fi un cost în plus. Și-apoi, nu merge la spectacol… Gabi l-a lăudat, i-a zis că e o minune și „nu ai voie să-l ratezi!”. Lucrările arhitectonice sunt ridicate după același tipic. Și cele făcute de francezi în România. Coloane înalte, săli mari, scări late, multă marmură, mozaicuri, stucaturi, lambriuri, statuete, candelabre, oglinzi, catifea roșie… Clădiri grele. Așa este Opera națională. Domnule, parcă a revăzut ceva din palatul Versailles, sau variațiuni pe aceeași temă. Marea sală de așteptare, renumitele scări și, după oarecare insistență a văzut sala de spectacole. Părea să fie o repetiție, deocamdată fără sonor. I s-a părut că e bine să pozeze murdăria din cotloane și catifeaua ruptă, pe alocuri. Nu. S-a uitat la candelabrul mare din centrul sălii și la tavanul ascuns de pictura lui Chagal.

„Palatul Garnier fusese acoperit de o carapace de cauciuc siliconat astfel încât de-afară părea o masă de aluat. Dacă vă puteți imagina, este o formă de artă! Când intri acolo te aștepți să fie la fel, dar nu este, interior descoperi clădirea veche și sala mare cu loje și locuri de unde abia vezi scena. În sus te poți holba la tavanul lui Fichier cu imaginea mișcătoare. Seara aceea spectatorii aveau de consumat un spectacol de balet: „Omorâtorul din Kansas” de Pardo, pe muzică de Rahmaninov. Nu era balet clasic, din câte se spunea prin presă, era un... circ! Un circ fără animale, la operă! Probabil se exagera.”

„L-a căutat pe Faroud. Acesta se dusese către clădirea veche a Operei. Se spunea că va fi scoasă în timpul nopții carapacea de cauciuc siliconat pentru a vedea dacă nu   s-au ascuns între ziduri și cauciuc șobolanii... Hai să fim serioși! Trebuiau macarale și mașini mari să transporți blocurile de material. Da. Spectatorii fuseseră lăsați să plece după ce li s-au luat datele pentru a fi ulterior interogați. Rămăseseră câțiva artiști, și ei impresionați de eveniment, speriați. Când a ajuns Al Lahoud acolo erau lăsați și ei să plece. Unul dintre artiști îi păru cunoscut. I s-a întors capul după el instinctiv, cu un zvâcnet. Era un tânăr mlădios, cu păr lung și o capă pe umăr. Nu cumva era...? Oh! Doar nu visează iar moroiul! Au început să învie morții în jurul său!”

Pe holul de intrare în sală era și programul celor două opere, Palais Garnier și Opera Bastille. La prima, spectatorii erau invitații la balet, evident nu „The Killer of Kansas” de Pardo, la „Oneguine” de Cranko.

Victor Chematu a ieșit din Palais Garnier la fel cum intrase, adică minat de sentimentul că a făcut o cheltuială deloc necesară pentru o jumătate de oră de plimbat ochii printr-un loc care nu-i spune mare lucru. Ascultase destulă muzică clasică și nu era mare amator de balet prin urmare… Ha! Ce coincidență, baletul din cartea sa și baletul de la Palais Garnier! Ziua aceasta, luni 12 februarie, e liber. Spectacolul va fi mâine, marți, 13 februarie, ora 19.30.

S-a întors „acasă” cât a putut de repede. Înăuntru nu era nimeni și a rezolvat două dintre problemele sale urgente, ultima fiind hrana. Apoi a ieșit din nou. Avea în program vizita în zona Clichy-Montmartre. A coborât în gara de metrou. Acolo a auzit cântând un chinez la un instrument tradițional cu coarde. I se păru că sună foarte curat și a gândit la holograma unui virtuoz din Shanghai apărută instant tocmai în Belleville de Paris. Este atât de surprinzătoare asocierea dintre cântecul acesta asiatic și gara veche a metroului parizian, încât… a fost în pană de inspirație și nu l-a filmat. A mai întâlnit cântăreți pe holurile metroului dar niciun chinez. Până azi.

A mers cu metroul până la Piața Clichy. Jumătate din drum, pe această rută, metroul circulă la suprafață. A văzut catedrala Sacré-Cœur dar a mers două stații mai departe. De-acolo, în loc să plece pe bulevardul respectiv, care face un cot, a mers înainte și a ajuns la cimitirul Montmartre. Unde să se ducă încolo? Cel mai sigur, dacă vrei să nu o strici definitiv este să revii la locul de plecare, iar asta îți roade timpul. Deși totul a fost controlat destul de Victor Chematu pe hărțile Google, nimic nu îi este familiar. De un lucru era foarte mândru. Metamorfozase cabaretul „Divan du Monde”, dintr-un loc al decadenței oribile practicate de francezi (cel puțin în viziunea unor distinși puritani ai mișcării islamiste) într-un loc al desfătării orientale. Asta chiar îi așază sub nas un zâmbet. Împrejur oamenii circulă în grupuri. Stă vis-à-vis de Moulin Rouge și-i face poze. „Moara Roșie” este un vechi și vestit cabaret. Prin anii… aceeași ani 70, după 1900, televiziunea națională oferea românilor spectacole în alb, negru și cenușiu de la Moulin Rouge – Feerie. Ce este un spectacol de cabaret? Cabaretul este o scenă liberă unde se etalează oamenii cu un talent, oricare. Acolo se prepară un spectacol (astăzi i se spune „Concerts Club”).

„Fifi își ținea coada cu mâna, mai sus. Ea însăși semăna unui struț, era plină de pene, singurul loc unde îi lipseau era pieptul. Sâni mici, nasul ca un cioc, ochii și figura pictată, îi ghiceai zâmbetul deoarece i se vedea dantura ca un șirag de perle. O piruetă ar fi lăsat-o goală, s-ar fi desprins penele, astfel că s-a învârtit ca iapa într-un manej. Apoi au intrat Mimi, Nani, Bizou, exact când au sunat trompetele, era muzică lentă de estradă pentru această învârtită cu mâna sus și cu reverențe. Nu era singurul serviciu pe care-l avea, Fifi, în fine, era nume de scenă, o chema Gabrielle, Gaby, mai scurt. Lucra și la o firmă de curierat rapid. Era oficiantă, pe rețea. Angajamentul de seară, deși obositor, o remonta după orele de stagnare în scaun și îi permitea să plătească o bonă pentru Pierre, puștiul ei. Mimi era, încă, măritată cu un șofer la salubritate, un gunoi asemenea celor pe care le transporta, care era și peștele ei totodată, Nani era mai tânără, încă îl visa pe frumosul și bogatul pretendent, de aceea îi schimba degrabă, iar Bizou... hâm!, era transsexual! Credeți că viața de transsexual este ușoară? Este cea mai cumplită, mai scârboasă, mai obsesivă și sarcastică. Lumea aceasta, oameni buni, e câinoasă! Fericirea este o taină.

S-au învârtit o vreme pe scena goală, au ridicat picioarele, au afișat veselia și plăcerea vieții pe care o duceau. Spectatorii le-au aplaudat. A intrat apoi Salecore, un clovn cu abilități multiple. Era ciung, fără piciorul drept, chel, chior, avea coadă, de la coccis, lungă de șaizeci de centimetri, urechi mari, uriașe, clăpăuge și lungite cu cercei grei, piercing-uri de efect și o lucrare de artă tatuată pe pielea sa. Înainte să arate spectatorilor cum mișcă urechile și coada, a intrat în scenă o femeie înaltă și slabă acoperită cu o robă de culoare cărămizie ce mătura podeaua, s-a așezat într-un colț și a interpretat la fluier un cântec tradițional chinezesc. Atunci și-a etalat Salecore primul dintre talentele sale. „Salecore face pielea să vorbească!” A luat foc peretele? Oh, nu! Este un detaliu cu abdomenul lui Salecore. „Ați ajuns la marginea lumii! Hi-hi-hi-hi!”, s-a adresat publicului pielea de clovn vorbind cu o gură desenată pe abdomen. „Sunteți cu toții într-un stomac universal care vă devorează...!”.”  

 „O femeie iluzionist a intrat pe o scenă goală. Scenă goală, podeaua portocalie, o pânză albă înconjura scena în cerc, un cerc alb și femeia, goală, în centrul cercului. A arătat mâna dreaptă, în mâna dreaptă ținea un instrument ca un pix. Priviți! O femeie tânără, goală, subțire, blondă, pe o scenă goală, cu un instrument ascuțit în mâna dreaptă. A făcut trei mișcări și a creat un slip pe corp. L-a tras de sus, era un slip veritabil, elastic. A mișcat instrumentul de câteva ori în zona pubiană și slipul s-a umflat de parcă avea dedesubt un aparat de sex masculin, apoi s-a tras de umeri iar sânii s-au întins, a scuturat de două ori capul și... femeia s-a transformat în bărbat. Ah! Ciudat! O schimbare de sex din câteva mișcări! Bărbatul era un Adonis, alb, perfect, zâmbitor, puternic. A îndepărtat pânza ca pe o cortină și în spatele său a apărut un peisaj bucolic. Munți, pășuni, departe pădure, undeva niște turme, chiar și lupi... Un râu și o cascadă adevărată... Parisul... unde era?

–        Eu sunt Paris, a zis cu voce de femeie.

Vocea i se îngroșa cu cât vorbea și s-a schimbat în vocea ușor învăluitoare și captivantă a unui bărbat atrăgător.”

Victor Chematu a pătruns în camera unde se vând bilete de spectacol – Billetterie. Prețuri cu meniu, de la 175 de euro până la 420, pentru cine se crede VIP. Iese  de-acolo și pornește camera mobilului pentru a face un film cât merge pe trotuarul plin de sex shop-uri de la Moara Roșie până la Piața Pigalle. Observați anomalia? Niciunul dintre magazinele acestea nu vinde sex, doar instrumente sau obiecte cu diverse întrebuințări.

„Love Show, Club Privé, Spectacle International, Lap Danse (Dans în poală)”, „Sexy Girls”, „Le Chat Noir 1881 – Café Restaurant Brasserie club Jazz” Hopa-hopa! Un loc renumit, cu istorie. Și-apoi iar: „All-in, Live show, Table danse, etc.”, „Pussy’s”… Este deja în Place Pigalle. Peste drum, o clădire în recondiționare păstrează reclama „Follies Pigalle”. Lateral, tot pe ea, este un afiș cu mașina de spălat de la AEG – „L’excellence du lavage”. Pe un semn săgeată din colțul străzii e scris „Muzeul vieții romantice”… Ce ar putea fi? Pe cine mai mișcă romantismul? O casă cu bătrânei, plină de floricele, de iarnă…

A mers până ce a văzut la capătul străzii dealul spre biserică. De-acolo sunt scări până sus, iar din fața bisericii este loc de belvedere. Peste o parte din oraș plouă. Aici e soare. Dacă nu vrei să scoți limba până sus poți lua funicularul care te costă un bilet obișnuit de călătorie cu transportul public. În catedrală intrarea e liberă și lume puhoi. Orice biserică (catedrală, bazilică) este un templu ridicat de creștini pentru a-l celebra pe Isus Hristos, acel Mesia în a cărui menire nu cred decât ei. Toți cei de altă credință vin la muzeu. Aici iertarea de păcate se cumpără. Orice mărunt lucru are un preț. Chiar dacă nu cere ți se arată cutia în care poți introduce moneda. Vrei o candeluță, pune aici un euro! Credinciosule! Interiorul e luminat parcă mai bine decât la Notre-Dame, și, chiar dacă e mai puțin larg, a fost organizat în aceeași idee. Altarul este pe mijlocul navei, în față sunt scaune pentru enoriașii participanți la slujbe, iar vizitatorii fac un tur împrejur până ies pe cealaltă ușă. Ura, am marcat Sacré-Cœur de Montmartre! Mai privești o dată în jos, să vezi dacă te prinde ploaia aici și apoi descinzi pe aceleași scări. Pare mai simplu să cobori. Încă nu se înserase, iar pe Victor îl interesează să vadă Moara luminată. A intrat într-un magazin botezat simplu: Ciocolaterie. Este un magazin mare plin de oameni care aproape se îmbulzesc. Pe mijloc sunt statuete din ciocolată protejate în cutii de plastic. Angajatele ceartă potențialii cumpărători care nu sunt prea atenți cu exponatele. Ăsta e un vârcolac de ciocolată! Cimitirul nu e departe. Numeroase cutii au douăsprezece bomboane numite praline. Costă 22 de euro. Victor gândește să ia una fetei sale, Gabi. Luptă în el această dorință de a-i face o surpriză dulce însă renunță. Gabi îi spusese că vameșii francezi opresc cadourile în aeroport, prin urmare ar fi o cheltuială pentru copiii lor. Da, iese de-acolo, revine în bulevardul Clichy și se întoarce încet spre piața Blanche unde a fost plantată Moara cu mai bine de un secol înainte. Crede cineva că a avut funcția de veritabilă moară? La vremea respectivă mai era un loc de dans cunoscut cu nume de moară, Moulin de la Galette, iar acesta fusese pictat de impresioniști. Un grup de oameni stă pe mijlocul bulevardului și privește clădirea roșie… Este… Este… Ce este…? Un loc învechit, bătrân, o relicvă istorică. Victor Chematu s-a filmat în acest cadru. Și el începe să devină o relicvă istorică!

Ar fi bine să se întoarcă pe jos. E seară dar Paris nu e un loc întunecat. Supratraversează calea ferată nu departe de Gare du Nord și, după ce metroul revine la suprafață, merge în continuare de-a lungul căii sale. Găsește în drum un grup de chinezi care stă jos pe trotuar. Îi amintește de chinezii care veniseră să muncească în România, crezând că vor fi mai bine remunerați decât acasă. Trece pe lângă ei și merge înainte pe Boulevard de la Villette, cel care îl scoate în Belleville. În drum este magazinul Lidl și intră să cumpere apă și pâine. A văzut că bulangeria din apropiere nu era deschisă la prânz. Deși în magazin serveau trei femei, toate franțuzoaice, iar una dintre ele părea patroana, înăuntru, la cuptor, munceau câțiva tineri arabi. I-a văzut într-o pauză, lângă magazin, plini de făină, îmbrăcați cu halate micuțe dar albi până și în pantofi, fumau și se scărpinau în cap. Când a revenit, gazda lui, Su, n-a mai fost la fel de amabilă. De altfel n-a prea vorbit cu ea.

A fost o zi plină și obositoare. De-acum poate face un duș să se înmoaie puțin, să își adune lucrurile să facă un inventar pentru că are în gând ca următoarea zi să vadă Place Vendôme, catedrala La Madeleine, iar după prânz să meargă în Montparnasse și grădinile Luxembourg… De-odată s-au închis porțile!

Și a mai fost o noapte și a mai fost o dimineață. Tocmai s-a încheiat ziua a cincea.

 

 

 

B

ip-bi-i-ip!” Nu se trezise îndeajuns când s-a regăsit pe drumul spre strada care îl scosese la Place de la République. Bulevardul Belleville are două străduțe de carosabil pe sens, iar pe mijloc un spațiu mare pentru pietoni, doar că azi, marți 13 februarie, este zi de piață. De-a lungul zonei sunt autodubele care au cărat și mai au marfă de vândut. Victor nu a putut rezista să nu intre pe culoarul dintre tarabe. Este 100% un bazar oriental. Vânzătorii sunt numai arabi, nici măcar negri. Mulți fac oferte în limba arabă, iar pe standuri au fost așezate în timpul nopții legume și fructe, plus feluri de mâncare, semipreparate, pește, fructe de mare, țoale, dulciuri la cutii sau vrac,… Asta e oferta. Vânzătorii strigă și dansează de frig, vezi cum ies aburi din gură și au nasurile roșii, dar sunt tineri și nu li se poate întâmpla nimic. Victor Chematu a făcut poze, destul de discret, cu aparatul său mic. Ce altceva putea face? Prețurile sunt bune, ceva mai mici decât în supermarket dar câștigul ar fi infim și nu mai are de stat acolo doar azi și mâine. Apoi pa-pa!

A ajuns în bulevardul de Magenta, trece pe lângă oficiul unei bănci, pe un perete este afiș cu mesajul: „Statul ucide”, iar jos, sub afiș, este întins un individ acoperit peste tot cu un cearșaf negru, din care îi ies mâinile prin dreptul feței, iar într-o mână ține un pahar de plastic. În centru nu sunt cerșetori, probabil îi adună poliția. Acesta e cel mai tupeist. Nu este luat în seamă decât pentru poză, apoi Victor Chematu trece în apropierea „Pachidermului” amorțit. Deși este expusă oferta de petit déjeuner, lumea nu vine. E prea devreme, sau altceva…

De-acolo, accelerează. În dreptul micii cafenele (Cafe Petite) este un loc de parcare ad-hoc, neamenajat, pentru scutere. S-a declanșat cu frenezie folosirea scuterelor în marile orașe europene, deoarece se strecoară ușor în ambuteiaje. Dar stai cu nasul afară în gazele de eșapament… După Porte Saint-Martin este altă cafenea, a restaurantului Plombe du Cantal. Dacă bei cafeaua la terasă te costă doar un euro. Victor Chematu, mare amator de cafea (la ibric), nu a băut la Paris niciuna. A vrut să-și ia cafea din supermarket însă tot ce se vindea acolo era pentru expresor. Su nu avea. A mers mai departe. Café du Plomb! O fi ceva de plumb dacă au numit localul astfel, iar plumbul este printre cele mai toxice metale.

E atât de plină zona asta de tot felul de localuri, cu mâncăruri de put străzile, bere, câtă bere, oricâtă, teatre, hoteluri, muzee… Uite, nu departe de-aici e Muzeul Ciocolatei… În spatele porții Saint-Denis este Le Prado, nicidecum muzeul madrilen, un local pentru oameni destinși, mulțumiți de ei înșiși, muzeul Evantaiului, hotel, hotel, hotel, teatru, teatru, magazin de cutare și cutare… Nu întoarce capul! Trec toate pe lângă tine. Pe-aici au umblat monștrii sacri ai lumii când au vizitat orașul. Ți-ai așezat amprenta o secundă peste amprenta unui fortunat purtat de destin exact în același loc. Muah!... „Ce naiba caut aici? Nu știu… Știu. Place Vendôme.” Este direct înainte.

„Maleville a ieșit râgâind din hotel. Mâncase două tarte cu fructe, nu doar una... De fapt era modul său de   a-și arăta măreția. O râgâială ca probă de microfon... Era însoțit de doi luptători cu centuri în arte agresive cărora le-a făcut semn să stea discret la zece metri și a plecat pe bulevard să vadă starea orașului și a națiunii. Când ieși de oriunde în Place Vendôme și te afli între clădirile pietroase apreciate la cinci stele, ca într-un ochi de canion, resimți inechitatea la toate încheieturile aparatului care te deplasează în spațiu. Și oricât de miel ai fi, înveți să urăști. Primul obiect pe care îl vrei jos, bucăți, prăbușit cu zgomot, este coloana și... ai face hotelurile azil pentru interlopă... Chiar și palatul Justiției.

Maleville și-a zis uimit:

–        A căzut turnul lui Eiffel, iar urâțenia asta a rămas neatinsă! Și dacă o privești ce vezi? O statuie pe un piedestal ca parul! Nu-mi place... Nu-mi place...

Avea ceva important de transmis Consiliului în acea primă ședință de lucru. Modernizarea orașului...

–        Modernizarea... Actualizarea...

Deși, piscina de la Ritz... Hm! Și-ar fi dorit să o poată rechiziționa pentru el.

–        Tu ce crezi Cici? Sunt necesare schimbări, așa este? Ar trebui scurtat drumul de aici până la sala Bastille unde se adună Consiliul. Nu-nu? Nu crezi? La Ritz? Să ne fi adunat acolo? Au loc șaizeci de oameni... Probabil.

Cici avea mereu idei bune. De aceea o întreba și ținea cont de părerea ei. Dar nu o deranja în public... aproape niciodată.”

Maleville… Melville… Uite, când o iei înainte pe lângă Operă, te poate duce mintea către dramaturgul englez Melville. El a scris prima versiune a lui Faust.    De-acolo a plecat spre mintea lui Goethe ideea și de la Goethe până la Gounod, cât a mai fost? Cum să nu-ți placă și Faust de Gounod? Ăsta e Maleville, un Mefistofeles și, iubiților, nu vă iluzionați că Lumea acesta e altceva decât Infernul, iar șefii noștri, apropiații, chiar corpul… Sunt demonii noștri. Și voi, cine sau ce credeți că sunteți?

Piața Vendôme este un careu pietruit împrejmuit, ca o cetate, de zidurile unor clădiri drepte, asemănătoare. Stau înghesuite acolo câteva hoteluri de lux, între care Ritz e cel mai cunoscut, magazine cu obiecte și mărfuri de lux, plus o bancă privată, clădirea Ministerului de Justiție și, în fine, coloana lui Neapolio Imp., înțolit ca un împărat roman, cu sabia dreaptă într-o mână și bila puterii în cealaltă, cu tocă pe umeri și cunună de lauri…

Ideea de a face o coloană, inspirată de coloana lui Traian, din bronzul tunurilor luate la Austerlitz, nu a fost fericită. Coloana e urâtă, de culoare verde-coclit și, se spune, a fost mutată de-acolo, când li s-a pus autorităților pe ea. Coloana lui Trajanus, mult mai veche, este încă luminoasă și atractivă.

Victor Chematu se uită la Napoleon, cel aflat deasupra. Ce i-a venit sculptorului să-l facă împărat roman? Desigur trufia unui asemenea destin prostește definitiv măsura personală. Și ce-a fost Napoleon față de Hitler, împăratul plecat de jos, al germanilor? Știu, Napoleon nu s-a dat la evrei...

„He-he!” Victor Chematu nu vede pe nimeni în piața goală. Este singur. El și coloana. Îi face poze. De jos în sus. Apoi vine un om care ține șase câini în șase lese. Câinii formează un evantai în jurul său și îl poartă ca pe un eschimos prin piața Vendome. „Voila, stimați căței, un loc istoric! I se mai spune și piața Giuvaerurilor! Vedeți? La Ritz a trăit, muncit și murit Coco! Chanel, prostuților! Hai-hai! Lăsați-l în viață pe barbarul acesta!”

„Barbarul” a ocolit grupul de câini care trăgea de om și s-a dus spre „La Madelaine”, biserica stil Panteon – ca un templu roman. Această catedrală, renumită pentru acustică, e scena unor concerte ale artiștilor cunoscuți (francezi ori străini). Chiar acum, o pânză mare acoperă lateral colonada, anunțând un eveniment viitor. Pe scări, în partea stângă, este o coroniță și un buchet de flori, lăsate de cineva, iar când pătrunzi în interiorul întunecos, descoperi aceeași structură a catedralei catolice, pe mijloc altarul, în fața lui scaunele, împrejur culoarul pentru vizitatorii pioși care privesc statui și picturi cu subiect religios. Unii spun că însuși Napoleon ar fi pictat, undeva în partea de sus, îmbrăcat într-o mantie albastră... Jos de-acolo! Nu Napoleon. El n-are decât să stea unde-i place. Victor și-a făcut un program destul de plin. Să ajungă în Montparnasse…

Se întoarce să mai privească o dată frontonul, cu Isus între credincioșii și necredincioșii Învierii, revelată de singura sa martoră, sfânta Maria Magdalena. În fața catedralei se deschide larg strada Regală și bați departe cu privirea, vezi obeliscul din Place de la Concorde, dincolo de Sena. fațada clădirii Adunării Naționale (Palatul Bourbon), asemănătoare Madelainei, și, parcă alături, cupola aurită a Domului Invalizilor. S-a întors pe bulevard către Opera franceză. Trece prin fața clădirii și ajunge lângă Marea Cafenea a Capucinilor. Și bulevardul este al capucinilor. Ce sunt acești capucini? Călugări franciscani cu glugă, cerșetori ca maimuțele nostime care le poartă numele. Victor nu a întâlnit vreunul și nu poate confirma că sunt cerșetori. În schimb a găsit altfel de cerșetori în drumurile sale. Unii foloseau, pentru a înduioșa, câini sau copii.

Subtraversarea Senei s-a deblocat. Victor a luat metroul 3, din apropiere, și îl schimbă cu 4. Are de circulat destul, așezat pe scaun, până la Gara Montparnasse. Ajunge în gară după ce străbate culoarele pline de lume care curge pe bandă rulantă. Înainte-înapoi… Se uită prin gară, nimic special, trenuri, oameni, plăcuțe orare,… Afară. Afară este iarnă din nou. Bate vântul, e frig, se blindează cu ceea ce are, bine că l-a dus mintea să-și ia ghetele groase… Privește turnul Montparnasse, clădirea înaltă și neagră, discordantă în peisaj. De sus poți să admiri peisajul urban dacă îți dorești, însă e vânt. Parcă îl ating norii la antene…

Simte că nimic din ceea ce ar fi vrut să facă nu mai poate. E prea rece! Totuși, trebuie să vadă Grădinile Luxembourg. Măcar acolo să ajungă. Dar cum? Să întrebe? Ar trebui să o ia spre dreapta, să țină dreapta, dar puțin în sus. E un spațiu mare, nu îl poate rata…

–        „Unde mergem acum?

–        La chiènodrom.

–        Chiènodrom? La ora șaisprezece? Sunt întreceri de ogari la ora asta?

–        Este cinci fără un sfert domnule primar. La cinci, când vom ajunge probabil la pista de întrecere, lumea va fi pregătită deja. Este ediția jubiliară a Derby-ului Francez. Cine altcineva poate iniția întrecerea și oferi cupa decât...?

–        Mda. Nu sunt pasionat de întrecerile de ogari. Îmi plac mai mult cursele de cai...

La pista amenajată în fața fostului palat al Senatului, zis și du Luxembourg, se adunase o mulțime de indivizi care aștepta fremătătoare să înceapă derby-ul. Încă nu se făcuse seară dar proiectoarele emiteau deja o lumină sfidătoare pentru ochii tuturor animalelor, incluzând oamenii. Difuzoare în formă de clopot scoteau zgomote diverse, clinchete, sirene, și vocea unor speaker-i care numărau spectatorii, repetau exasperant competitorii și cotele pariurilor, făceau anunțuri publicitare și tot ce poate zăpăci și distra asistența.

–        Nu pariem?

–        Nu domnule primar. Noi nu putem paria...

Primarul s-a întâlnit cu organizatorii și a văzut cupa uriașă, apoi i s-a arătat butonul mare pe care îl avea de apăsat, ceva ca o ciupercă roșie, după care a fost nevoit să vadă alergătorii și antrenorii lor. I s-a spus că vor urmări o momeală, un iepure mecanic. Altfel cum să-i convingi să se întreacă?

……………………….

Adunarea responsabililor a fost cerută de urgență.

–        Care sunt informațiile?...

Explozia afectase clădirea Prefecturii, ca să vezi! Insula Cetății este ca o corabie de luptă cu partea ascuțită a provei băgată sub Pont Neuf și Catedrala Nôtre-Dame la proră. Prefectura găzduită de un palat mare aproape negru, necurățat exterior, avusese pierderi umane și materiale. Explozia aruncase părți din clădire până aproape de grădinile Luxembourg. Bomba fusese detonată printr-o comandă pe unde radio, nu era nimic de căutat în această direcție, se căuta răspuns la întrebarea „Când și de cine a fost montat micul emițător la întrerupătorul acționat de primar?”. Și mai era ceva. Exista o legătură cu prăbușirea turnului Eiffel?, mai departe, de acest atentat puteau fi acuzați „Șobolanii străzii”?... Veștile au circulat rapid și s-au înmulțit seara și apoi noaptea... dar, viața orașului trebuia să continue cât mai normal posibil. De aceea locuitorii au ieșit în oraș, nu și-au contramandat întâlnirile, transportul de persoane a fost la fel de solicitat, iar sălile de distracție au fost pline ca de obicei.”

Adevărat „câinodrom”, iar câinele, de data aceasta, este Victor Chematu! Cum intră în… locul acela, numit de francezi „grădină”, un spațiu cu pomi desfrunziți, terenuri îngrădite și alei, este pleznit în față de măzăriche, o ploaie înghețată. Și-a scos umbrela, însă de fiecare dată când bate vântul, umbrela sa e trasă înapoi. Are căciulă. Câțiva oameni se grăbesc, niciunul nu face poze… Ce să pozezi? Nimic din ce vede nu poate purta imaginația către splendoarea zilelor de vară. E groaznic! A coborât câteva scări, într-un loc larg cu fântână arteziană – care funcționează –, străjuit de statui mari, pe postamente, și alături numeroase scaune, în mod evident nefolosite și se uită spre stânga, la clădirea Senatului. Ce să mai facă? Iese din groapă și înainte să părăsească grădinile vede o construcție veche, fântâna Mariei de Medicis, construită, stă scris pe ea, după mijlocul secolului al XVII-lea. În apropiere este o tufă mare de trandafiri roșii, înfloriți. Asta îl uimește. Da. „Unde să mă duc de-aici?” Zona este înțesată de locuri istorice și memorabile, însă dacă o iei ca bivolul, ei bine, tot înainte, vrând-nevrând îți ia ochii Panthéon-ul, veritabilul panteon din Paris – nu înainte    să-ți sucești gâtul privind spre Café Le Luxembourg. Acesta e renumit nu doar pentru că este o bazilică făcută la ordinul unui rege, o capelă, un cimitir, că adăpostește expoziții, sau că deține faimosul pendul al lui Foucault, dar și pentru inscripția de pe fronton: „Aux grands hommes, la patrie reconnaissante” – „Marilor oameni, patria (le este) recunoscătoare”. Patria, reprezentată de mintea edililor, a strâns rămășițe de celebrități și le-a depozitat în acest loc dubios (de frumos). Intrarea e pe bani. Numeroase grupuri statuare, cu personaje care par să se smulgă din piatră, între care Convenția Națională, reprezentată, asemenea Revoluției, Patriei, etc. de o femeie bărbată, sau aceea cu contele de Mirabeau, scriitor și revoluționar militant pentru păstrarea aristocrației, într-o robinsonadă de efect, explicând necesitatea acceptării oamenilor cu altfel de sânge…

Deci, Victor Chematu a pătruns în cimitirul elefanților… Toți stau jos, la subsol, în criptă. Unii, cum ar fi Rousseau, Voltaire, au numele pus deasupra unor sicrie, bine lăcuite, câțiva sunt izolați în spațiul lor, inima lui Gambetta e pusă la zid, în timp ce Victor Hugo, Dumas-père, Zola,.. se simt împreună închiși în piatră precum titanii. Oameni mari, dar mai mici, au numele adunate în două tabele pe hol. Așteaptă acolo să mai crească. Altfel cum să-i recunoști?

Nu este de el plimbarea în văgăunile cu moaște sfinte ale civilizației moderne franțuzești. Se ridică la nivelul parterului să revadă imaginile cu Marie Curie, singura femeie „primită” în Panthéon (nici măcar nu a fost franțuzoaică). Chematu a rămas să privească pendulul. În cartea sa, Umberto Eco vorbește despre acest unic perpetuum mobile așezat exact la mijlocul Universului. „Iată-mă-s în buricul universului!”

Napoleon nu a putut suporta vecinătatea „marilor oameni”, deși a fost și el, cândva, buricul universului. Despre el s-au scris numeroase cărți, admirativ sau depreciativ, pentru unii a avut un destin aureolat de zei, pentru alții drumul său a fost rezultatul unor situații prost gestionate de alții, unor greșeli și compromisuri. Chiar geniul său militar este ruinat de critici. Francezii l-au scos din solul insulei africane Sfânta Elena pentru a-l depozita, cu fast, în clădirea numită „Les Invalides”, unde se află și Muzeul Armatei. Acolo, sub dom, este catafalcul și sicriul, operă de artă.

Victor Chematu își arogase dreptul, chiar cu cinci ani înainte, de a strica imaginea sacră a acelui minunat loc.

„Înainte să intre în gara Varenne trenul a fost oprit. Când  ne-a prins pe toți picoteala, garnitura s-a târât în gară. Interiorul gării era luminat intermitent. O pană de curent! M-am lovit de statuie. Am ieșit în peisaj, apoi     m-am mobilizat să merg mai departe. Unde să merg? Am optat pentru o deplasare prin zona Domului Invalizilor. Era pustiu și-apoi am văzut un câine. Parcă mă aștepta în mijlocul aleii. Când a lătrat au mai apărut câțiva. Nu avusesem o idee fericită să merg pe-acolo. M-am apropiat de clădire. O haită de câini te înconjoară și nu te poți apăra ușor. Dar câinii nu doreau să mă mănânce. M-au lătrat pe rând ca un cerber, din locul pe care îl ocupaseră, iar eu am înaintat de-a lungul clădirilor lungi. Ce gânduri mă pândeau după colț?... „Așa arată o criptă de lux! Dai bani să o vizitezi! Oase și monumente funerare de valoare produse de o civilizație stranie de ucigași și necrofili!”. Auzeam un zgomot venit dinspre biserică. O mare schelă se găsea într-o parte a clădirii, putea fi încă una și de partea cealaltă, iar după zgomot ai fi putut zice că se lucrează acolo. Îmi crea oarecare siguranță, cel puțin față de câinii care apăruseră în parc, și m-am apropiat până am ajuns chiar lângă schelele metalice. Când priveam în sus, cupola aurită a Domului lui Mansart, care stătuse liniștită atâția ani acolo, a prins să se zgâlțâie... Nu era seism, doar capacul bisericii tremura... Un zgomot, o uruială, era tras de pe poziția sa de o forță cumplită... Mă uitam cum... cădea pe mine...! Oh, Dumnezeule! Cine spunea că sunt bătrân? Am sărit din locul acela ca un resort. Un iepure am fost, un glonț... M-am ridicat într-un nor de praf, iar când mizeria s-a risipit, nu departe de mine am văzut domul năruit! Era o priveliște incredibil de tristă... Un coșmar. Am ieșit ușor, discret, din curte, doar când s-au strâns oamenii am îndrăznit să mă arăt, însă nu puteam rămâne. Nu voiam să devin suspectul numărul unu. De fapt nu văzusem pe nimeni altcineva, iar despre miracole este bine să îți ții gura în lumea aceasta. Totul are o logică, nu? Ce logică? Dar eu, încotro mergeam?”

Victor Chematu continua să fie prolix. Încă nu știa încotro se duce. Ar fi vrut să vadă Sorbona în față. Nu era departe însă nu a găsit drumul într-acolo. Sau poate da, însă nu l-a recunoscut. A trecut pe lângă Școala Politehnică. Apoi a tot mers pe jos… A ieșit pe un pod în spatele Catedralei Notre-Dame, apoi pe două poduri care leagă insula Saint-Louis de uscat, a înaintat nu știe cum până la rue de Rivoli. Din zona aceasta Strada Rivoli, sau a Rivoli-ului, se vede altfel și asta pentru că își schimbă numele.

„–    Unde ești chef?

–        Pe strada Rivoli.

–        Unde?

–        Nu mă întreba! Vreau să mă iei de-aici!

–        Trebuie să aștepți! Să iau mașina din parcare...

Nez Marceau nu delirase în viața lui. Privea strada, era pe mijlocul ei și vedea clădirile crescând oblic pe partea dreaptă. Se întețea un zgomot ciudat și parcă partea stângă a străzii, acolo se afla încă palatul Louvre, era atacat de artilerie. O gură de pământ sfârteca palatul, îl mesteca... Apoi văzu că se apropie cavaleria, atacau dragonii... Caii tropăiau pe asfalt, iar călăreții aplecați, cu săbiile lăsate în jos pentru a șarja, se apropiau vijelios într-o cadență care suna ca bătăile unui ceas... Bătrânul detectiv s-a temut că va cădea pe stradă. Apoi a simțit că este luat în piept, călcat, aruncat, era...

–        Șefule! Hei, chef! Ce faci? Sforăi ca un amărât fără casă...

–        Unde-unde?... Ce faci Barrecȏte? Cum m-ai salvat? Cum m-ai scos de-acolo?...

…………..

Nez Marceau a gândit pe drum la Rivoli. Dar nu la localitatea prăpădită de lângă Verona ci la strada Rivoli. Nu era o stradă ci un traseu funerar, iar clădirile monumente funerare! Mirosise cu nasul lui mare că Moartea îi stă alături.”

Victor Chematu căutase pe hartă traseul metroului 11, care ajungea în Belleville, și a înțeles pe unde o ia. Mergea pe sub străzile care poartă nume de „Templu”, ceva al templului, spre exemplu: Strada Templului și mai e una, dincolo de Piața Republicii, numită Strada Periferiei Templului. Ce e Templul, adică? Nu mai este nimic, doar un parc pe locul unei fortărețe construite de Templieri. I  s-a găsit și un nume, mai actual: scuarul Elie Wiesel. Elie Wiesel, un fel de evreu român, trecut prin Auschwitz, unde a fost inițiat, apoi prin Paris, unde s-a instruit, ajuns în SUA, unde a devenit american, hiperbolic, mesianic, absolut. Observați legătura, Templu-Wiesel…? Să privim spre francmasoni? Să nu privim.

Pe strada Templului sunt galerii cu artiști în viață. Deși se înserează, îi vezi înăuntru bibilind lucrările sau vorbind cu alte persoane, ori, pur și simplu nu sunt acolo. Chematu vrea să facă poze și o face furtiv. Nu intenționează să atragă atenția. Ce să spună și cu ce să achiziționeze obiecte franțuzești de artă? De altfel nu vede nimic aparte, să-l atragă. Exceptând gelateria „Ghețurile Alpilor”. Acolo este locul unde se desfășoară un maestru – Maître artisan glacier – și sunt expuse opere de artă care se topesc. Apoi a aruncat o privire fugitivă spre ciocolaterie: „Gustați ciocolată adevărată” spune firma. Deocamdată niciodată… Multe lucruri de care a știut, pe care le-ar fi dorit, nu a făcut Victor Chematu în viață. Pentru unele a pierdut ocazia, pe altele nu și le-a permis. Și-atunci cum să le numești? Nu ispite?

A văzut cafeneaua „Les Philosophes”. Uneori, el însuși își dădea aere de filosof, mai pe clar, de om neînțeles. Ce sunt filosofii? Fumuri. Niște vorbitori pe teme abstracte, care nu ating viața terestră. Folosesc și vorbe inventate pentru a se înțelege între ei. Cam așa se poartă uneori Victor Chematu și atunci ajunge să vorbească numai cu el însuși…

O clădire rotundă adăpostește „Circul de iarnă”, un micuț Colosseum, are basoreliefuri cu războinici romani călare, persecutând, probabil, niște gali, chiar la intrare sunt două statuete de bronz cu astfel de călăreți… și-atât.

Ce vreme rea! A început să plouă. O ploaie ternă, cu stropi mici și deși. Ba nu, e chiar lapoviță. Mai și ninge. A ajuns iar în apropierea statuii negre din piața Revoluției. E loc de întâlnire pentru câteva străzi și bulevarde. Ia la rând străzile mici care se duc spre periferie. Trebuie să meargă pe strada Le Faubourg du Temple, și nu a găsit-o din prima. A înaintat, a revenit, apoi s-a întors, deoarece nu are indicator la intrare. E o stradă îngustă și mai murdară, o stradă pe care sunt lucrări la metrou ce afectează și suprafața, locuită de mulți africani, negri și arabi. Pe alocuri sunt magazine care vând în stradă mâncare cu specific arab: pui la rotisor, șaorme, alte specialități culinare…

A mers foarte greu spre locul unde e găzduit. Îl chinuia o durere în talpă și nevoia de a urina. Nu a fost întreaga zi la toaletă. Văzuse dimineața, cum se revărsa lichidul dintr-o toaletă publică după ce trăsese unul apa. Se întâmplă și la… Paris. Nu poți urina pe stradă. E lume. Te văd locuitorii. Te faci de poveste… Aici se introduce sloganul „Micile bășini fac marile diferențe”. Umblase o anecdotă lansată, chipurile, de un prim ministru român, despre Ciu En Lai, renumitul tovarăș al lui Mao, care împuțea atmosfera din limuzina în care era deplasat alături de demnitarii străini. Și se delecta văzându-și omologii strâmbându-se. „O gastrită imposibil de vindecat…”, s-a scuzat. În acest mod lipsit de eleganță și-a putut lua Victor Chematu o pauză de la presiunea sa abdominală.

A intrat într-un market Carrefour Express pentru a vedea prețurile. Sunt mai mari decât la Lidl. Avea nevoie de pâine. În fiecare zi își cumpără pâine, iar brutăria din colț se închisese, nu se știe din ce motive. Sunt destule brutării, însă nu doar pâine se vinde acolo. Multe produse de patiserie. Chiar în „bulanjeria” unui arab, aparent mai ieftin. În Paris mai există un brand de supermarket-uri destul de cunoscut, „Franprix”. Nu au prețuri franțuzești, nici reduse, dar sunt magazine populare. La Carrefour pâinea arăta rău, a cumpărat dintr-un „franprix” aflat pe bulevard. Nici aceasta nu e proaspătă. Se lăsase întunericul, iar „La Vielleuse” arată bine, are clienți chiar și afară, deși vremea… Îm, nu mai plouă!

„Acasă!” A făcut un duș apoi a mâncat sandviciurile pe care nu le mâncase în timpul zilei. Se simțea demolat! Nici poftă de mâncare nu mai avea! Ooh! Ce îi rămăsese de văzut prin Paris? Din toată lista lui abia reușise să viziteze jumătate. Nu ajunsese nici măcar la locul de belvedere din Belleville. E un parc și un deal pe undeva… Da. Și a mai fost o noapte, și a mai fost o dimineață. A fost ziua a șasea.

 

 

T

oată noaptea a ars clădirea Primăriei și barajul de apărare. Dimineața orașul arăta îmbătrânit. Parcă o mână de machieur malefic îi pictase un fond de ten prea gros, îi pudrase ridurile, îi aplicase un ruj care se scurgea și rimel pe genele inferioare. Cenușa ninsă deasupra era săltată de vânt. Un vânt dinspre vest care promitea noi precipitații. Gen Ban Gergberz și-a luat ranița și a urcat în jeep. S-a uitat trist la ruina palatului și-apoi la râu, a privit în lungul străzii și i-a părut că toate clădirile s-au înclinat. În mașină era deja gen Duclou și un șofer negru, taciturn, care a coborât să-i deschidă portiera.

–        Bună dimineața.

–        La ordinele dumneavoastră, mon general, i-a răspuns Duclou. Dacă-mi permiteți o părere... Este o dimineață bună deoarece scăpăm din infern...

–        Pe ușa din dos, mon ami. Este înjositor pentru un militar.

–        Poate este timpul să ne retragem lângă familii...

–        Sunt încă destul de viguros...

–        Ha-ha...!

Doar când fusese la Luxor, în Egipt, mai avusese aceeași senzație Ban Gergberz, că era un pitic rătăcit într-o lume a uriașilor. Nicio catedrală nu îi oferise asemenea sentiment... Astfel i se arăta rue de Rivoli în acea dimineață de noiembrie.

–        Mon ami, zise Gergberz privind spre stânga din mașina care făcea un ultim parcurs al străzii, nu îți pare că palatul Louvre se scufundă?”

Victor Chematu a deschis ochii în cea de-a șaptea zi și a gândit că Dumnezeu nu se odihnise niciuna dintre nopți. Doar în ultima zi a isprăvii sale. Prin urmare între „săptămâna de muncă” a omului și cea a lui Dumnezeu nu pot fi similitudini…

Rezervase ultima zi pentru un regal, vizita la muzeul Luvru. S-a pregătit să ajungă acolo, și-a luat rucsacul, ghetele albastre, blugii negri, jacheta gri, de fâș, căciula, așa… și a ieșit. Gazda lui nu se trezise când a plecat. Era bine să o găsească la venire deoarece a doua zi, avea de gând să plece încă de la 4 și jumătate. Își bifase tichetul de avion, ar fi trebuit să fie înăuntru la ora 9 dimineața, când fusese programată plecarea… Prea repede? Totul trece prea repede, dar oamenii sunt înșelați de speranțe. Așteaptă continuu să vină vremea când are loc ceva prevăzut și uită timpul dintre evenimente. Brusc, viața se condensează! An cu an, zi de zi, secundă… Oare nu trebuie măsurat altfel?

Afară e rece, rece, și o atmosferă de sfârrr…sheet. A intrat ca o mumie în stația de metrou … E vie, e vie! Încotro se mișcă…? Tot felul de indivizi. Își cumpărase două tichete din Montparnasse, pentru că i se epuizase pachetul de zece, însă aparatul de la intrarea în metrou nu i-a acceptat tichetul. A mers la omul care le vinde, să protesteze. Francezul nu a vrut inițial să accepte, apoi a hotărât scârbit să-i dea drumul prin porțile pe care le putea manipula dinăuntru. I-a făcut semn de câteva ori să treacă. Pe-acolo? Cei mai mulți călători cu metroul au abonamente. Cum spuneam, cred că am spus, Victor nu  și-a putut face abonament.

La muzeu s-a dus pe sub pământ. Ești îndrumat cum cobori la stația „Palais Royal Musée du Louvre” prin catacombele moderne și ajungi sub piramida de sticlă. Privești în sus și te duce mintea că ești văzut de cei de deasupra. Nu ești văzut deoarece jos este un furnicar uman. Ce naiba, a coborât tot orașul aici, în această zi de miercuri, 14 februarie? Și-acum, încotro să o ia? Este îndrumat de pancarte să meargă spre intrările în muzeu. Sunt trei intrări. Când ești lipsit de ghid, habar n-ai pe unde să ajungi. Unde se duc cei mai mulți? Încolo. Hai și eu!

Luvru a fost inițial castel, apoi reședință regală la Paris până s-a plictisit de el Marele Louis de Bourbon. De când a primit destinația de galerie de artă a fost transformat și refăcut la comanda șefilor de stat cu potență (cum au fost cei doi imperatori moderni). De aceea când mergi prin el treci pe sub numeroase arcuri de triumf gândite special pentru grandoarea lor. Câți bani a înghițit și înghite minunea asta? Cum s-au adunat operele de artă în asemenea mari colecții? Uite, intrarea Richelieu, de ce poartă numele cardinalului? Pentru că a donat colecția sa de artă statului francez. Drăguțul!... În lume sunt numeroase mari colecții de artă. Fiecare operă este deja fabulos de scumpă. Toate muzeele care le dețin se află în țările cu trecut agresiv, cuceritor, războinic. Chiar dacă arta este autohtonă, s-a dezvoltat cu suportul altora. De aceea vezi bunăvoința francezilor ca pe o aroganță mascată. Ți-ai dori ca Luvru să te reprezinte și pe tine, dar nu, Louvre de Paris s-a aliat cu Abu Dhabi, cu șeicii, cu petrodolarii…

La Luvru nu există vreo lucrare a unui artist român. Dacă vrei să citești în pliante, să știi ceva despre istoria muzeului, afli că aici sunt opere ale artiștilor care au creat până în anul 1848. Tot ce depășește acel an a fost trimis la muzeul Orsay. În 1848… România nu exista.

Deci Victor Chematu a urcat treptele spre intrarea Denon. Este cea mai proastă alegere deoarece Denon este așezat la centru și, pentru a vedea tot, ar trebui să parcurgi încă o dată ceea ce ai văzut deja. Dar, deocamdată nu este nicio grabă. A descoperit repede că se rătăcise și că, evident nu avea cum să vadă toate exponatele așezate la parter. De altfel sunt altele mai jos. Și acolo trebuie să ajungă dacă e dornic să știe că a fost cam peste tot. Când intri undeva cauți să descoperi. Și descoperi mai mereu singurătatea personală. Altfel, tot la distracție ți-e capul. E un loc greoi palatul Luvru. O clădire veche. Scări mari, coloane, portaluri, stucaturi, candelabre… Apăsător. Muzeul Orsay este, oricum, mai nou, iar centrul Pompidou… avangardist. Dacă vrei să vizitezi lumea artiștilor morți sau vii, adunați la Paris, e bine să începi cu Luvru. Luvru nu este un simplu muzeu al operelor de artă, este un muzeu al civilizației umane. Victor Chematu l-a numit „muzeu galactic”.

„Le Louvre, „muzeul galactic”! Toate obiectele sale aveau valoare doar pentru oameni și nici măcar pentru toți oamenii. Ce să facă pământul cu ele? Nu era Al Lahoud primul care să audă de ființele de subpământ înzestrate cu tehnologii excepționale. El nu putea crede în așa ceva deoarece avea frică numai de Allah, de profet și... uneori de Farah. Intrau și extratereștri, mutanți, cyborg-i, vârcolaci, moroi,... fantezii de bolnavi mintal. E-eh! Avusese și el o scurtă rătăcire...

Muzeul făcuse achiziții enorme, iar expozițiile erau tematice. Oamenii sunt extaziați să vadă produsele civilizației lor, în special produsele de excelență. Oare de ce ne-a dat Dumnezeu și strădania pentru perfecțiune în domenii care nu au uzanță practică? Toți oamenii colecționează, au primit o educație care i-a îndemnat să strângă obiecte. Fiecare obiect are o valoare determinată de cerere... Voiam să explic pentru ce Luvrul era cel mai scump loc de pe suprafața locuită de oameni a Pământului. Dar nu însemna nimic pentru porci, câini, boi, et cetera, cretini și idioți. Mă refer la majoritate.   De-asta îl înghițea Pământul.”

Ar fi posibil…? De ce nu? Câte conspirații ale naturii și omului sunt neîncetat comentate spre delectarea stresului cotidian! Ce va fi… va fi! Parcă-i scos dintr-un cântec italian…

Când privești relicvele antice, te freamătă un sentiment al reîncarnării. O săltare din pământ. Aproape tot ce stă acolo a fost adânc înmormântat. Dezgropat, a fost investit cu valoare în plus, valoarea de document. Nu sunt oase. Nici mumiile egiptene nu pot fi păstrate în muzeu. În mumie așteaptă un suflet, numit „kaa”, ziua reîncarnării. Dacă se întâmplă acolo, în muzeu? Lui Tutankamon i s-a păstrat masca mortuară… Tutankamon… „Doamnă, s’il vous plait, care e sarcofagul lui Tutankamon?” „Cum?” „Tutankamon…” „Nu știu.” Este un salon cu vestigii egiptene. Sarcofage, obiecte… Scrieri, hieroglife, scribul așezat… Victor își spune că știe statuia aceasta de… de… cincizeci de ani, din cartea de istorie antică. Ea ar avea mai bine de 4000. Tutankamon nu e… Stă în Egipt, probabil, dacă nu o fi în turneu prin lume.

Poți reface istoria dacă nu ai deja rețeta scrisă de doctori decedați înainte să te naști. Priviți păpușile „matroșka”! Întrebați rușii că ei nu știu cât de vechi le este obiceiul de a lucra mini-sarcofage! Oare se trag din egipteni? Probabil nu. În câteva camere din labirintul Luvrului găsești basoreliefuri cu sfincși mesopotamieni. Bărboși, cu căști asemănătoare căștii de aur cu ochi (a lui Decebalus). Au corpuri de lei burtoși cu aripi. Pe un perete stau scrijelite cuneiformele Codului lui Hammurabi. Unii spun că din babilonia aceea de legi ar fi fost inspirat Decalogul. Alții resping păgânismul. De ce? Ne-am obișnuit să vedem acolo teritoriul ocupat de popoare semite și nu tocmai. Nu există vreun principiu după care  s-a făcut împărțirea. E o poveste sacră… Serios? Din care fiu al lui Noe a apărut neînsemnatul popor chinez?

Deși ­­­– spuneam doar – chinezii sunt cei mai numeroși vizitatori ai Parisului, artele extremului orient nu sunt reprezentate aici. În ultimul timp, unul sau altul dintre soldații armatei de teracotă face o lungă excursie pentru a fi privit de curioșii unor civilizații vestice. Sunt un fel de sculpturi antice, sau nu prea? Nimic nu a fost cum pare azi. Sculptorii greci au realizat modelele sculpturii clasice vest-europene, dar au fost interpretați inexact. Se pare că anticii colorau (pictau) sculpturile pentru a părea vii. Atleții erau goi, dar zeii?

Lui Victor i se păru că în zona sculpturilor grecești ar fi fost plantați câțiva dintre sclavii lui Michelangelo. Marele muzeu parizian nu deține nicio operă majoră a renumitului zeu al artei renascentiste. Doar unu, doi,… doi sclavi care încearcă fără speranțe să scape de legături chiar acolo, în apropierea împăratului Romei, numit Trajanus. Câțiva dintre marii sculptori eleni au lucrări care îi reprezintă, dar nu cele mai bune, totuși Luvru deține două sculpturi celebre cu autori necunoscuți, două zeițe fără mâini, „Venus din Millo” și „Victoria de la Samothrace”, în fapt Nike, zeița înaripată a victoriei suflând în goarnă, din nefericire (ori din fericire), fără goarnă, cap și mâini, totuși cu palma unei mâini care și-a păstrat două degete, așezată pe un postament apropiat. Amintește de mâinile zombilor care se mișcă după ce au fost tăiate…

Nike stă așezată la capătul scărilor în afara salonului și spune (din gât); „Nu-ți trebuie nici cap și nici mâini pentru a-ți crește valoarea. Tupeu și noroc… Este rețeta succesului.” Dincolo e marea sală unde sunt expuse coroana regelui și diadema reginei. De când Franța este republică aceste lucruri considerate cândva sacre suportă sacrilegiul de a fi văzute îndeaproape de neghiobi. Dacă însuși acest muzeu nu ar fi decât un cavou, am putea crede că au supraviețuit regilor. Da’ de unde? Sunt relicve. Hai, hai să ne zgâim la picturi!

„Al Lahoud a vorbit cu Zulluf pe această temă dar a fost atenționat că pe alocuri clădirea s-a torsionat și s-a spart. E posibil să crape în întregime și să se aleagă praful de tot...

La muzeu era o mulțime de indivizi. Unii priveau și dintre ei mulți ar fi vrut să fie voluntari, să pună mâna... Erau îndepărtați de polițiști. Acolo aveau ceva de făcut și oamenii lui Al Lahoud. Ei erau investigatori de evenimente speciale, acum ar fi trebuit să lupte cu oamenii curioși. Trecuseră prin toate de când se angajaseră în Poliție. Comisarul care fusese investit cu sarcina de a izola întreaga zonă, și nu era mică, i-a trimis în groapă. Era un fenomen nemaiîntâlnit, o anomalie terestră! Asfaltul se răsucise, era răsfrânt ca niște buze imense. Pământul înghițea, la propriu, doar palatul, nimic altceva, iar prăbușirea aceasta era într-o progresie vizibilă cu ochiul liber. Mereu scârțâia ceva. Jos era un subcomisar care i-a trimis să supravegheze. Obiectele erau introduse în lăzi speciale, cu etichete și coduri, erau împinse în camioane mari și acestea urcau panta și transportau încărcătura într-un loc secret. Cataclisme, de tipul seismelor, fuseseră prevăzute de multă vreme și tot scenariul se aplicase de câteva ori pentru a se desfășura în siguranță și repede. Totuși, parcă situația reală trebuia să fie mai dificilă decât simularea, astfel încât pe la ora zece și un sfert a pornit ploaia, iar la unsprezece fără zece s-a rupt în două una dintre clădirile laterale și foarte repede s-a pornit o prăbușire de domino. Au fost prinși oameni acolo.”

Cataclismul imaginat de Victor Chematu nu s-a declanșat până când el însuși nu a mers pe traseul celor care se uitau la tablouri văzute în albume de artă. Toți pictorii italieni numiți renascentiști nu făcuseră decât fresce și tablouri cu subiecte religioase. Și Giotto, vezi? Portretele laice s-au introdus mai târziu, iar peisajele, oho…! În vremea aceea Dante scria „Divina Comedie”, o ciudată parabolă, deloc pioasă, despre infern, paradis și… purgatoriu – un fel de curățătorie, nu i s-a găsit un nume mai bun.

Vizitatorii se duc pe culoarul luminat de-afară, printre arcade și tablouri prinse de pereți, în flux continuu, spre sala unde este expusă Mona Lisa lui Giocondo și se înghesuie prostește dincolo de zece metri să o privească, dar să nu o prea vadă. De aceea îi vine să râdă. Este singurul tablou cu acest regim special. A fost furat cândva, există o saga, dar.. în fine, se exagerează. Prețul acestei picturi nu ține cont de măiestria lucrării. Da Vinci nu a fost cel mai performant pictor, a fost, și este, un geniu controversat. Toate geniile sunt controversate. Nu vă place mai mult Madona Sixtină a lui Raffaello Santi? N-ați auzit? E un tablou expus într-un muzeu nemțesc. Raffaello, ori mai simplu Rafael, are câteva tablouri incluse în colecția cu picturi italiene din Luvru, iar unul dintre ele arată lupta sfântului Gheorghe, numit și George, cu dragonul. Cine a lansat mitul acesta? Balaurul e mai mic decât calul sfântului, o stârpitură cu două capete asemănător pozei Himerei, cea vânată de un erou elen călare pe Pegas, armăsarul cu aripi, născut asemenea Afroditei, din spuma mării…

În fața Giocondei și în spatele mulțimii, un tablou de Paolo Veronese, mare, ocupă un perete. Totuși nu este văzut. Toată sala e tapetată cu tablouri ale marilor maeștri italieni. Mona Lisa e așezată pe un perete despărțitor. Pe partea cealaltă a peretelui este un tablou al lui Tiziano pe care îl copiază un pictor, chiar acum. Victor Chematu se apropie dar împrejur stau alții mai curioși, face o poză însă nu iese mare lucru. Nu, nu prea. Ce să vadă? Să vadă tot. Să surprindă tot. Privește șuvoiul. Se oprește uneori, se frânge, se descompune și-apoi se recompune… Cum înțeleg orientalii arta europeană? Chinezii? Poftim, esplanada e plină de chinezi! Ce văd este uimitor? Arta chineză a fost diferită. Era altă filozofie a imaginii. Este diferită. Copiii… „Lăsați copiii să vină la mine”, spune și muzeul de artă! Foarte mulți copii ajung la muzeu. Stau așezați în semicerc și ascultă… legenda originii omului nefericit, când văd un tablou cu Adam și Eva îmbrăcați, chiar înainte de a despărți binele de rău, într-un slip din frunze de viță de vie (deși ar fi trebuit să fie de smochin – dar să nu ne încurcăm în detalii). E prea devreme să înțeleagă ceva despre tehnica veche a picturii. Probabil între ei se află viitorul geniu al imaginilor, al noii estetici…

Victor Chematu a început să obosească. Stă așezat pe o bancă, alături de alții, privește de jos lumea care se duce ca un curent de apă fără oprire, a auzit și români vorbind între ei, însă nu despre lucrările expuse în Luvru, se ridică și coboară. Iată-l trecând printr-un spațiu în care sunt așezate câteva monumente funerare medievale. De unde a fost luat obiceiul de a ține mâinile împreunate la rugă? În genunchi, cu mâinile adunate, cavaleri feroce ajunși în poziții înmărmurite, se rugau unui zeu deocamdată necunoscut să le fie iertate omorurile și se pare că au căpătat clemență. Dacă nu ei, atunci cine?

Chematu a făcut o sută de poze vaselor funerare grecești. Nu le-a privit. A făcut poze. Dacă are timp le poate observa atent acasă. Unele au inscripții, prezintă zei sau eroi, transmit ceva despre defuncți, comunități, evenimente… Probabil.

Caută să iasă din clădire. Găsești peste tot cuvântul „Sortie”, dar câteodată, încercând să ieși te afunzi. Dacă nu ai o schemă a interiorului, un ghid uman sau un teleghid, muzeul este o reușită definiție a labirintului. Dar nu ai cum să-ți iei zborul, oricât de ingenios ai fi, ești privit cu suspiciune de minotaur din toate colțurile, cu tot felul de ochi ascunși, chiar de paznicii săi, și nu ți se permite să atingi nimic. Măcar poți face poze.

Pe-aici este ieșirea! Exact pe unde a intrat. Victor Chematu simte un recul. Dacă va pleca acum, va pleca de tot! Și-a scos pașii afară unul câte unul. Nu se va întoarce vreodată acolo, doar în imaginație. Credeți că este mai ieftin? Nu. Îți consumi neuronii.

A trecut pe lângă Arcul de triumf…

–        „Subcomisarul mi-a ordonat să vă adun pe toți și să mergem pe Champs Elisées. Trebuie să lăsăm totul cum este și să ne prezentăm acolo. Ne așteaptă!

–        Să vedem dacă n-au murit oamenii noștri, domnule inspector!

–        Nu mai e timp. Lasă-i, că se ajută între ei!

Inspectorul Al Lahoud a plecat de la locul dezastrului împreună cu inamicul său, agentul principal Boarim Addrat, grăbindu-se dar nu prea tare:

–        Mergi mai încet! Unde fugi așa? i-a zis de câteva ori lui Adrrat, un tip destul de suplu și puternic.

Au trecut pe sub Carrousel, prin grădinile Tuileries, piața Concordiei, pe lângă obelisc și au atins cu talpa pantofului marele bulevard. Pentru un fondist nu era departe, pentru Al Lahoud părea mai apropiat Capătul Lumii. Au zărit corpul de poliție care fusese dispus în zonă și au căutat din ochi colegii lor și pe subcomisarul Zulluf. Departe, însă nu foarte, au văzut ieșind din spațiile verzi o mulțime de indivizi care urlau cu violență. Ieșeau, intrau, ieșeau... Și atunci au simțit că aruncă pietre. Câte trivialități le adresau lor, polițiștilor, niște oameni care în vremurile bune supravegheau liniștea cetățenilor. Și acum, ce puteau să facă? Ascultau de ordine.”

Caruselul e mic și împresurat de Luvru. Dincolo de el stă cloaca Tuilleriilor. Apa de deasupra nisipului fusese resorbită, dar afară nu e deloc vreme bună și se anunță noi bălți. Are o ultimă seară de umblat prin oraș. Unde oare să-i fie bine? Într-un local? E un oraș construit pentru a cheltui mult. Își aminti că a promis fetei sale brânzeturi franțuzești, ciocolată… Magneți? Ce-ați vrea să ia? Țoale scumpe, bijuterii, parfumuri? Cui? Champagne originală? Obiecte de artă? Există o listă a lucrurilor nepermise de francezi la vamă.

A umblat prin oraș cât să-i treacă. Plouă și se înserează. Victor Chematu își vorbește continuu pe drum. Dacă ar vorbi cu glas tare poate ar fi luat la ochi de nebun – cu toate că azi mulți vorbesc astfel, dar o fac la telefon. Nu reușește să se concentreze la drum. „Dacă aș reveni la Paris, aș vizita Luvrul. Să revăd picturile. Le știu de copil și le-am tot văzut, dar… acolo stau originalele, create de ființe care și-au crescut prestigiul datorită lor. „Băutorul” lui Brouwer, sau „Jucătorii de cărți”, „Fumătorul”… Acolo sunt, sau… Nu. De ce să mă întorc la Paris? De ce să umblu prin muzee? Muzee și cimitire! Sunt lovit, Doamne! Mă ramolesc…”

Se uită îndărăt și i se pare că e urmărit de-un tip. Nu-i vede bine fața dar îi pare arab. Să-l fi luat la ochi un arab? Se oprește să se uite în interiorul unei bulangerii. Arabul a intrat înăuntru. A! E o femeie îmbrăcată băiețește. A ieșit. Înăuntru miroase bine a vanilie. Stă la coadă pentru a cumpăra o mini baghetă. Nu e o baghetă de vrăjitor, este o pâine… iar afară plouă. Ar trebui să se trezească dimineața la ora patru. Își făcuse planul. Trebuie să meargă cu mașini de noapte până la Poarta Maillot. Are un bilet. Dimineața… Nu. Și a fost o noapte și a fost o dimineață. Tocmai a trecut ziua de repaus. Ce poate fi mai departe? Moise nu a scris în Geneza despre altă măreață creație a Demiurgului. Tot ce s-a petrecut mai departe, s-a petrecut doar pe Pământ, și ce e pământul în fața universului…? Ce face? Di-mineața…

 

 

S

-a uitat de trei-patru ori la ceasul mobilului în timpul nopții. Nu voia să lase alarma să sune. La 4,20 trebuie să fie jos, în stație pe strada Belleville. A căutat din timp și a aflat traseul autobuzului de noapte. Ziua nu circulă autobuze pe traseul acesta. Vorbise cu Su că pleacă devreme. Ce face cu cheia, cum lasă ușa de intrare în apartament… Su nu avea chef să se scoale devreme. Să lase cheia pe masă și ușa din față descuiată pentru că yala nu se închide când tragi de ușă.

Se grăbește. La 4,05 e deja jos și ajunge repede în locul unde ar trebui să oprească autobuzul. Plouase noaptea. Acolo, peste drum de La Vielleuse e întuneric și personne, adică nimeni, pe stradă ori trotuar. Încă plouă. Se protejează sub pasajul din fața magazinelor. Deodată, pe stradă apare, venind din susul străzii, un autobuz. Își trage trolerul spre locul unde e semnul de stație însă autobuzul nu oprește. Trece dincolo de intersecție. „Pe-acesta trebuia să-l iau!”, își zice îngrozit. Nu își permite să îl piardă. Alternativa e taxiul, dar nu a văzut vreun taxi trecând pe bulevard ori pe stradă. E departe locul de unde pleacă autobuzele spre aeroport. Începe să plouă mai tare. Își caută umbrela. Se-apropie două femei de culoare. Stau acolo, lângă semnul de stație. Încă nu este 4,22 când ar trebui să vină autobuzul pe care îl viza. Cel care nu oprise avea alt număr, totuși mergea către Chatelet. Au apărut alți câțiva. Mergeau la muncă de dimineață. Victor a hotărât să coboare în metrou. Tichetele sunt valabile atât la autobuz cât și la metrou. Dacă rata autobuzul de noapte de la Chatelet, următorul venea după jumătate de oră. Ar fi ratat cursa spre Beauvais. Și acolo autobuzele circulă din jumătate în jumătate de oră. La aeroport sunt formalitățile vamale… Îi intrase frica în oase că poate rămâne la Paris. Nu-i plăcuse deloc sejurul său parizian. Parcă nimic nu a mers cum și-ar fi dorit. Mai rău, a simțit continuu că nu face un lucru corect. S-a gândit continuu la fratele său. Parcă l-ar fi părăsit…

Autobuzul apare din susul străzii Belleville, exact cum venise celălalt. Victor Chematu își strânge umbrela. Are valiza într-o mână, umbrela în cealaltă și rucsacul în spate. Dificil de intrat. Înăuntru este ceva lume. Un tip se uită la abonamente, iar șoferul le strigă să se grăbească. Victor Chematu își caută tichetul. Scoate actele din buzunar și prinde cu vârful degetelor micul dreptunghi din carton. Înăuntru e lumină obscură. Este lăsat să intre și acolo a găsit un aparat pentru validat tichetul. Îi pare ciudat că vine înapoi și nu iese prin altă parte, însă nu cunoaște toate aparatele de tichete din Paris. Ăsta așa funcționează! A ajuns într-un loc mai gol să aștepte liniștit coborârea. Cei mai mulți călători din autobuz sunt negri. Vorbesc tare de parcă este deja ziuă, și nu s-a făcut patru și jumătate. Oaah! Toți șoferii de autobuz sunt negri. Da, și-i… bodyguarzii. Nu-i poate uita pe tipii din Galeriile Lafayette. Aseară, la supermarket a făcut unele cumpărături, a luat ceva brânzeturi franțuzești, niște ciocolate. Și acolo erau angajați, atât la casierie cât și pentru pază, negri. Nu a văzut negri cerșind în Paris. Țigani români însă… În fine, r-romi.

E acolo, în stația Chatelet și caută intrarea la subsol, într-o stație de metrou. Circulația metroului se reia abia la ora 5,00. O să aștepte și să mănânce un sandvici. Numai să vină metroul la timp. Nimeni nu coboară în gara de metrou la ora asta. Nici personalul, funcționarii, nu sunt acolo. Este doar el, Victor Chematu. Introduce tichetul, iar acesta vine înapoi. Hei, nu are alt tichet și nici nu are de unde să cumpere altul. Încearcă din nou, dar tichetul nu este validat. Se enervează, Victor Chematu își iese din fire. Începe să înjure metroul și funcționarii parizieni, se împinge în bara care nu îi permite să treacă apoi o escaladează, își strecoară trolerul și se aruncă asemenea unui berbec în cele două porți, batante dacă e bun tichetul, dar acum opresc înaintarea ca două scuturi. Luptă cu ele și trece brav dincolo astfel că merge către peron. Nu a venit nimeni! A fost oare văzut prin camerele care veghează intrările? Este atât de indignat că nu-i pasă. Ia te uită ce ieșire din Paris! Are timp să gândească iar la modul cum ieșise tichetul din aparatul autobuzului. Actele lui pe care le ținea în mână fuseseră confundate cu un abonament. Văzuse că alții arătau abonamentul. Nici acolo n-a mers tichetul. Îl iubea Parisul și nu voia să-l lase să plece?

Stă pe un scaun și mănâncă, așteptând metroul spre Porte Maillot. Cu cinci minute înainte de ora cinci, ceasurile care anunță venirea metroului încep să afișeze cifre și se aude vocea feminină a robotului. Mai sunt 99 de minute, doar unu, zece, iar 99… La peron ajunsese un tip în vârstă șifonat la haine, cu barbă și părul sculat, apoi doi tineri, iar trenul acostează la 5 și 5 minute. E aproape gol. În zece minute este deja la Porte Maillot. Gândește să iasă în partea cealaltă și nu pe unde venise. A ales bine. Afară vede locul de parcare al autobuzelor care pleacă spre aerogară. Traversează repede și merge direct la primul autobuz. Lasă bagajele să fie așezate jos, dar șoferul nu dă bilete. Trebuie să fugă la chioșc. Poate pleacă cu bagajele lui, fără el! E așteptat să vină și foarte repede autobuzul demarează. Deodată se relaxează. E timp destul până la ora 9 când ar trebui să decoleze avionul său. Asta în cazul că autobuzul nu stă trei ore pe drum. Încă nu este șase…

S-a încheiat excursia lui la Paris și nu simte că va reveni decât în pielea unuia dintre personajele cărții sale. Ar fi vrut să vorbească altora despre ea, dar cui? Este un român și ce este acela român? Pentru închipuiții aceștia de francezi este un personaj disprețuit. A văzut Parisul în cel mai prost anotimp al său. Un oraș gri, tern, plângător, cu oameni plictisiți, nervoși, invadat de turiști din toată lumea ca de zgomotul unui val de noroi ce îmbâcsește. Îi pare că scapă de o datorie neghioabă. Cei mai mulți indivizi nu concep să plece din Paris fără să-i viziteze bistrourile, cafenelele, eventual localurile de fițe. Altfel… Ce este Parisul? De-aici pleacă trendul în modă. La Vogue. Da. Și el ce văzuse? Muzee. Ratase Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul Omului, și alte câteva. Le avea notate… Și oamenii. Nu cunoscuse oamenii decât superficial. Oricum, n-avea nimic de modificat în cartea sa despre Paris. Era o fantezie, scrisese ceva despre viitorul deloc fast, care se întrevede. De ce să strici poza frumoasă a unui oraș considerat romantic? Și de-ar fi să vorbim despre romantism… E o nebunie. Când a fost Parisul romantic? Când ești acoperit pe card poți face romanță în orice loc din lume. Știți expresia șmecherului: „Mai știm și noi!” Asta e, sau atât e! Dincolo de parcarea autobuzului așteaptă aerogara meschină din Beauvais. Companiile aeriene low-cost tind să fie low-cost doar pentru ele. Aterizează pe aeroporturi ieftine, nu oferă nimic călătorilor, doar cer și scumpesc în mod constant prețurile.

Victor Chematu și-a inițiat check-in-ul on-line. Arată funcționarei telefonul, iar aceasta validează călătoria. Când se afișează pe ecran poate trece printre vameșii francezi, iar călătoria este deja afișată. Se duce alături de alții, în șir, cu bagajele prin câteva baraje. La un moment oarecare, imaginea de pe mobil nu este recunoscută de unul dintre automate. Negresa care veghează începe să-i strige că nu e bun biletul său de călătorie. Alta acum! Se precipită și-i arată că nu înțelege ce vrea. Abia validase biletul, altfel nu ajungea la ea. „Mărește-i luminozitatea!”, începe să urle nervoasă. „La luminosité”! O doamnă româncă foarte inimoasă, încearcă să lumineze și mintea bătrânului din fața ei, apoi zice femeii de la vamă că omul nu știe cum să facă. Funcționara se aprinde grav. Îi smulge din mână mobilul și pleacă să îl arate altora. Toată lumea din spatele său stă, evident, dezaprobatoare. Bine că nu era vreun avion în așteptare să fie prea grăbită că îi sărea în cap. Se întoarce vameșa după trei minute, îi dă telefonul și îi spune să înainteze. Acolo însă îl așteptă alte două negrese care îi scotocesc valiza și iau trei pachete cu brânză spunându-i că este interzis să le scoată din Franța. De ce? Pentru că nu e voie! Victor Chematu se enervează bine, se irită și femeile acelea, dar înapoi nu dau niciun pas. Dom’le, numai negrese! Câtă corectitudine, cerbicie, dacă vă pare că apără: La Souveraineté et la Richesse de la France! Adică… ceea ce stă scris. Chematu s-a simțit jefuit. Unde duc mizerabilele brânza cumpărată de el? Acasă, doar nu o aruncă. Să le stea în gât! Gata. Oficial a ieșit din Franța, deși este încă acolo. Așteaptă pe un scaun și stă chiar o oră până se formează rândul pentru călătorii ce vor urca în avionul Wizz-Air. Bine că nu îi mai este luat bagajul să fie trimis în cala avionului. Își găsește ușor locul, undeva spre coadă, așază valiza sus, încape fără problemă, și se pune pe scaunul său. Ce zi plină, și abia începuse, era puțin peste ora 9! Până la București Otopeni tot trei ore și jumătate durează călătoria. Vor fi turbulențe, sunt anunțați, nu poți scăpa de ele, deși avionul urcă la 11 kilometri înălțime. Ideea că omul zboară este ironică. Avionul zboară, iar omul stă înăuntru, puțin iradiat de soare, străbătând distanțele în mare viteză, departe, unde ceva numit „acasă” îl atrage neîncetat.

   

Gândind la Paris, vezi vremurile pline ale istoriei, exaltarea și curajul soldaților revoluției și ai imperiului, vezi tineri artiști pe străzi vara și-apoi toamna, iarna și primăvara, asculți strigătul chansonnettei dintr-o parte în alta, apoi îl simți fosilizându-se, pentru că nimic din ceea ce este nu poate crește la tăria de altădată. Știți ceasurile care se scurg asemenea unor bale, din picturile lui Dali? Astfel e Parisul de azi. Și tot pică…

–        „Domnule, i-a replicat rigid Dimov, nu sunt uimit că nu știți ce înseamnă „existența”. N-aveți cum să cunoașteți că o persoană fără ideal nu există, pentru că nu existați. Nu este de mirare că dumneavoastră considerați ideal câteva stupide doleanțe materiale.

Dimov a privit prin el ca printr-un geam.

–        Și ce altceva să-ți dorești în viață? Banul este idealul existenței umane. Puterea! Nu spiritul, sau ce altă prostie pretinzi.

–        Vă rog să fiți politicos! Nu ne tutuim. Dar... nu vă aduc reproș. Nu este vina dumneavoastră. Eu știu că mă adresez unui sistem. Dumneavoastră sunteți un accesoriu. Probabil am fost naiv să cred în onorabilitate. Dacă nu am susținere... voi părăsi... spuneți-i cum doriți, „grandioasa revoluție” condusă de un supraom. Spuneți-vă eroi, înghițiți bogăția națiunii, lăudați-vă! Totul a fost zadarnic!

 

Să oprim povestea aici, înainte să se declanșeze teroarea. Omul moare oricum. Decât să trăiești monoton, să te temi neîncetat de moarte, mai bine să mori tânăr pentru o cauză mare. Este șansa vieții!

Mitul, legenda revoluției, se împrăștie ca suflul exploziei, se propagă. Orice revoluție începe după înfrângere.”  

 

---

[1] Să-l numesc Victor C., că nu e de vârsta mea? Nu-i pot spune nici V.C. și nici nea Victor, iar domnul Chematu sună aiurea!...

[2] este important să cunoști semantica dacă vorbești despre serviciile oferite de tehnologia actuală, altfel devii subiect de glumă pe „rețele de socializare”

[3] aici e vorba de prusaci